„Haina face pe om“ pare un joc de cuvinte ingenios, în care afirmaţia banală „omul face haina“ devine prin simpla inversare a vorbelor o maximă înţeleaptă. Relaţia dintre om şi haina lui nu se limpezeşte însă în patru cuvinte, odată pentru totdeauna. Eu, cel puţin, pornind de la „haina face pe om“, am ajuns la două nelămuriri neliniştitoare.

Prima: la începutul vieţii, părinţii ne învaţă să vorbim... mama, tata. Apoi tot cu ei, dar şi la şcoală învăţăm să citim şi să scriem... mama, tata. Mai întîi de mînă, apoi la calculator. Dar pe mama şi pe tata îi recunoaştem după cum arată, nu-i vedem goi, cum i-a făcut Dumnezeu, ci aşa cum şi-au creat singuri înfăţişarea, ca pe o a doua piele. Tata e ras în cap sau cu plete, cu mustăţi sau fără, iar dacă se îmbracă în halat roşu şi-şi pune barbă albă, nu mai e tata, ci Moş Crăciun. Asta se cheamă comunicare extraverbală prin imagine, dar nimeni nu ne învaţă alfabetul, morfologia şi sintaxa ei. Cine ar putea să o facă? Cine se pricepe la aşa ceva?
 
Imaginea umană e alcătuită, la fel ca pictura, sculptura sau toate celelalte creaţii umane, din desen, care delimitează şi stabileşte proporţiile, din lumina şi umbra care sugerează relieful, din culoarea care excită şi transmite afecte, ca şi din materialul din care e făcut obiectul, care trezeşte reacţii în toate simţurile, de la pipăit la auz, miros şi gust. În principiu, această iniţiere ar trebui să aibă loc în primii ani de şcoală generală, la orele de educaţie plastică – acolo unde ele încă nu s-au desfiinţat. La aceste ore însă, în cel mai bun caz se predau artele majore, iar a vorbi despre haine ar părea o frivolitate de neconceput. Şi totuşi, poţi chiuli la toate lecţiile despre arte, poţi să nu intri toată viaţa în nici un muzeu, dar eşti obligat să te îmbraci în toate zilele întregii vieţi.
 
Înainte vreme, dintre toate funcţiile costumului, singura unanim acceptată era cea de a semnaliza de la distanţă locul şi rolul individului în colectivitate (dacă era cetăţean liber sau sclav, boier sau ţăran), iar legile stabileau pedepse pentru cei care încălcau convenţiile. În acelaşi timp, vestimentaţia comunica sexul, vîrsta şi naţionalitatea purtătorului.
 
Astăzi democraţia a nivelat aproape toate aceste deosebiri. Pe stradă nu poţi recunoaşte pe un director de ultimul său funcţionar, deseori văzînd un cuplu nu ştii sigur cine e el şi cine – ea, nu poţi să-ţi dai seama din ce ţară provine cineva, iar bunicii poartă cu dezinvoltură hainele nepoţilor. Care mai este atunci rolul îmbrăcăminţii în afară de a apăra corpul de frig, ploaie sau căldură?
 
Imaginea omului, fiind alcătuită cu aceleaşi mijloace de expresie ca oricare dintre artele plastice şi decorative, se poate ridica la nivelul acestora, fiind una dintre bucuriile existenţei. Profesorul olandez Ben Schasfoort propunea, acum zece ani, într-o comunicare la un congres INSEA din Portugalia, ca educaţia vizuală să se facă în şcoală ca o a doua limbă maternă. Atunci poate că s-ar da importanţa cuvenită şi hainei care-l face pe om.
 
A doua nelămurire: iniţierea artistică s-ar putea face şi prin intermediul studiului istoriei artelor, dar şi aici apare o anomalie. Toate tratatele prezintă doar învelişurile exterioare omului, arhitectura cu toate anexele ei, pictura sau sculptura, mobilierul etc.
 
Totuşi, urmărind istoria stilurilor, primele imagini care s-au schimbat în trecerea, de pildă, de la gotic la Renaştere, apoi la baroc sau rococo nu au fost, presupunem, cele ale creaţiilor umane, ci chiar cele ale creatorilor acestora. Hainele care se uzează cel mai repede s-au înlocuit nu numai de la o generaţie la alta, ci odată cu evoluţia mentalităţilor, oglindind mereu noi ţeluri ale existenţei şi exprimînd noi idealuri de frumuseţe. Însă, în vreme ce clădirile din piatră sau statuile din bronz au rezistat timpului şi multe dintre ele sînt încă în picioare, imaginea pieritoare a celor din generaţiile trecute mai poate fi reconstituită doar din picturile sau sculpturile contemporane lor. Istoriile artelor ar trebui prin urmare să înceapă expunerea fiecărui stil cu haina care-l face pe om, continuînd apoi cu celelalte straturi cu care omul s-a înconjurat.
 
Adina Nanu este prof. univ. la Academia de Arte Frumoase şi la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A publicat peste 30 de volume despre artă şi istoria costumului.