Opera Pandemica

Robert BĂLAN
Publicat în Dilema Veche nr. 863 din 22 - 28 octombrie 2020
Opera Pandemica jpeg

Nu știu cum să zic, dar mie mi-a prins bine perioada aia cînd reapăruseră delfinii în Veneția. De ce îmi pare rău e că în jur mi se pare că nu a învățat nimeni nimic din perioada aia. Da, știu, cu delfinii a fost „fake news” (eu am mușcat momeala), dar faptul că Bucureștiul chiar devenise un oraș în care se putea trăi, fără aglomerația zilnică și zgomotul continuu, nu e. Din seara în care președintele a anunțat că măsurile se vor relaxa, zgomotul dintre blocuri a revenit. De pandemie eu nu prea am de ce să mă plîng. În timp ce alții spuneau că intră în depresie sau că au atacuri de panică, mie perioada lockdown-ului mi-a fost foarte utilă ca să ies din depresie. (Apropo, am vorbit cu „colegii mei” depresivii și ziceau același lucru.) A fost o perioadă bună pentru reevaluat priorități. Evident, la fiecare răceală (și eu răcesc cam des), n-am scăpat de atacurile de panică provocate de faptul că „de data asta e chiar COVID”, atacuri de panică însoțite de fiecare dată de trecerea în revistă a „tuturor persoanelor cu care am intrat în contact în ultimele 14 zile”. Dar să ridice mîna sus cine n-a trecut printr-un episod asemănător din martie pînă acum!

Și nici profesional nu am de ce să mă plîng. Am cîștigat aproape aceiași bani pe care i-aș fi cîștigat oricum. Am pierdut niște festivaluri. Dar, avînd în vedere că nu depind direct de banii încasați pe bilete, totul a fost OK. Aveam un proiect cîștigat, banii în cont, finanțatorul, adică AFCN, a fost de acord cu soluții alternative.

De mulți ani bocesc pe unde apuc că, la fel ca trei sferturi din cei care activează în zona independentă, n-am unde „să joc” spectacolele pe care le fac, după ce se termină finanțarea unui proiect. Ei bine, acu’ toată lumea era în aceeași situație. A rămas să ne batem toți (instituții de stat și mici ONG-uri) pe limitata atenție în mediul online a virtualilor spectatori. Bine, la instituțiile finanțate de stat sau municipalități, angajații își luau măcar salariul. Ceilalți, adică cei care primesc bani doar pe colaborări sau pe diverse finanțări, dacă nu prestează, nu cîștigă. Nici nu vreau să mă gîndesc ce nasol a fost pentru oamenii care s-au trezit dintr-odată că toate spectacolele și repetițiile li s-au anulat. Mai plătește-ți chiria, dacă ai cu ce! Da, foarte utilă ideea guvernului de a da stimulente financiare celor care brusc s-au pomenit pe drumuri. Dar, în practică, sînt zeci de chichițe pentru care unii, deși ar fi intrat teoretic în grupul-țintă, n-au putut beneficia de ajutor. Și culmea, nici acum nu pare să fie interesat nimeni să stabilească un statut al artistului liber-profesionist: cum ar putea beneficia de asigurare la sănătate sau ajutor pentru lunile în care nu are nici un contract? (Pe mine, vreo cinci ani de zile mă întrebau doctorii dacă am vreo boală rară sau de ce sînt pensionat pe caz de boală. Pentru că pe biletul de trimitere eram trecut la „Alte categorii 2”. Prima categorie era rezervată veteranilor de război. Deși aveam contracte de drepturi de autor pentru care mi se plătea și impozitul, și asigurarea de sănătate, și, culmea, șomajul: la „salariat” nu mă încadram, la „liber-profesionist” nu corespundeam cu regulile de atunci. Și într-o zi, doctorița de familie a sunat la CNAS. După vreo jumătate de oră de conversație la telefon, au reușit să găsească acest răspuns, de care nu erau totuși prea siguri: „Alte categorii 2”.) Acum, mai rezolvă cîteva chestiuni Declarația Unică, dar nici asta nu e cheia tuturor misterelor liber-profesionismului artistic. Bine măcar că nu mai plătim șomaj în condițiile în care nu avem cum să beneficiem de „ajutor”, în caz de nevoie. Dar să revenim la pandemie...

Martie m-a prins lucrînd la un spectacol despre crize. Na, că a venit Marea Criză. Așa că am scos pîn’ la urmă un ceva (nu pot să zic „spectacol”) live pe Zoom: Nici nu cred că existați cu/de Alexandra Mihaela Dancs, Jean-Lorin Sterian, Carmen Florescu, Cinty Ionescu și subsemnatul. Cred că am fost primii care am scos o chestie concepută direct pentru online. Și cel mai tare compliment pe care l-am primit pentru asta a fost: „Dar de ce e așa scurt?”. Intervenția noastră dura 50 de minute. După care urma o parte lejer interactivă, care a variat între zece minute și trei ore. Sincer, mie 50 de minute de captat atenția spectatorului în mediul online mi se pare mult. Și, după vreo lună și jumătate în care „ne-am văzut” în fiecare zi pe Zoom și zece reprezentații, seară de seară, acum mi se face rău doar dacă văd screenshot-uri de pe Zoom.

Mai aveam de făcut un spectacol despre depresie. A ajuns un podcast. Ceva la limita între documentar și ficțiune. Și, pînă acum, Insomnia a ajuns la vreo 1.200 de ascultători. De patru ori mai mult decît numărul de spectatori pe care îl aveam trecut în proiect ca public potențial pentru cinci reprezentații. Și e disponibil în continuare pe Acast, Spotify, iTunes și alte platforme de podcasting.

Acum mă pregătesc să fac un spectacol, pardon, un ceva... pe WhatsApp. Și nu e că țin eu să fiu neapărat original sau să mă „reinventez” (că tot e la modă). Pur și simplu, am fost în situația de a avea niște proiecte care trebuiau făcute. Și am căutat soluția cea mai bună ținînd cont de situația exterioară și de tema abordată. Dar asta am făcut întotdeauna, m-am adaptat la spațiul dat. Nu prea pot să gîndesc în abstract și apoi să fac spectacolul așa cum l-am gîndit eu pe foaie, indiferent de loc și de publicul potențial. (Bine, de mult voiam să mă joc cu „audio” și să fac un podcast. S-a ivit ocazia.)

Deci, cum ziceam, din punct de vedere profesional, n-am de ce să mă plîng. Ba am mai scos și o carte la FrACTalia, urmează să apară o a doua la Trei (pe asta doar o coordonez). Ce mă sperie este nivelul de dependență de device-uri pe care l-au dezvoltat copiii mei în timpul acestei perioade. Și mă sperie și cum se schimbă modul de interacțiune între oameni. Mie, personal, pandemia nu mi-a schimbat fundamental viața. Încă mă distrează o memă descoperită prin aprilie pe Facebook: „Cu ocazia asta am aflat și eu că stilul meu normal de viață se chemă Carantină”. E drept, munceam mai puțin din fața computerului (mai existau măcar repetiții face to face). Dar nu-mi lipsesc deloc agitația, dorința de fi la curent cu totul, de a vedea totul. Vorbesc cu la fel de puțini oameni ca și înainte. Dar întotdeauna am avut încredere în oameni. Mă sperie chestia asta care s-a instalat așa, ușor-ușor: fiecare persoană e un potențial pericol pentru celălalt. În rest, putem să ne bem berea/cafeaua și acasă.

Robert Bălan este regizor de teatru.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.