Pastila de linişte

Publicat în Dilema Veche nr. 450 din 27 septembrie - 3 octombrie 2012
Pastila de linişte jpeg

- psihiatrul, dincolo de naraţiuni şi filozofii -

Există mister în jurul lucrurilor care se întîmplă în cabinetul unui psihiatru. Unii consideră că el poate fi din cînd în cînd bun, dar majoritatea e de acord că de cele mai multe ori este rău. Este rău pentru că, văzut din afară, cabinetul e un soi de purgatoriu, nu doar al nefericirii, ci şi al ruşinii. O dublă oglindă încadrează şi ecranează psihiatria: nu e neapărat adevărat că pacientul meu e marcat în ochii societăţii, ci mai curînd că cel ce ar putea veni la mine se vede pe el însuşi marcat pentru societate.

E unul dintre motivele pentru care persoana anxioasă vrea să fie urgent liniştită de psihiatru: „N-am luat-o razna, nu-i aşa, domnule doctor?“, sau să stabilească rapid limita etichetelor: „Să ştiţi că nu sînt nebun!“.

Căci da, anxiosul ajunge la psihiatru pentru că anxietatea însăşi este trăirea urgenţei.

Nu e o decizie uşoară: oricine poate fi victima anxietăţii, omul obişnuit, adaptat în societate, pentru care stigma nu are nici măcar sensul ei pervers. Dar după mai multe treceri pe la camere de gardă şi seturi de analize inexplicabil de normale, deşi cu puţin înainte credeai că te sufoci, că ai un infarct, că înnebuneşti, strîngi din dinţi şi accepţi sugestia de a merge şi la psihiatru. E o sugestie de trei ori lezantă, la început: pe lîngă teama de a fi marcat, ea ar implica neîncrederea în realitatea senzaţiilor tale şi, cel mai grav, teama că totuşi eşti nebun, sau rişti să fii în viitorul apropiat, deci meriţi din plin psihiatria.

Spinul din talpă e tocmai teama, nicidecum obiectul ei imaginat. Noi îi spunem „anxietate“, spre a o distinge de temerile cu obiect real. Anxietatea este teama fără obiect imediat, este modul fiziologic în care oamenii şi o bună parte din restul regnului animal fac faţă unui mediu ostil, atunci cînd un rău este probabil chiar înainte să fie numit. Cînd anxietatea este excesivă, cel afectat va căuta mai întîi în aval, unde nu e nimic de găsit (e.g., analizele normale). Dar anxietatea devine o tulburare psihică în adevăratul sens al cuvîntului de abia apoi, cînd începe să fie propriul ei obiect. Cînd trăieşti cu groaza următorului atac de panică, cînd nu te mai recunoşti pe tine însuţi în carapacea de teamă.

Anxietatea ca atavism e una dintre naraţiunile pe care le pot oferi pacienţilor cu anxietate. Naraţiunile liniştesc, şi o fac indiferent dacă sînt sau nu susţinute de dovezi ştiinţifice: totul e să aibă sens în mintea celui care o ascultă. Ca să fim oneşti, ar trebui să preferăm naraţiunile care au şanse să fie adevărate, dar sînt mulţi care le preferă pe cele mai fantastice şi mai lipsite de suport, atîta timp cît au mai multă „semnificaţie simbolică“ – în termenii lui Lévi-Strauss. Poveştile sînt un lucru extrem de puternic, însă psihiatrul nu se poate limita la o poveste, altfel nu şi-ar merita calitatea de medic. Reducţionist sau nu, în medicină naraţiunea se cheamă placebo.

Or, împotriva anxietăţii, există remedii doar parţial explicate de placebo: medicamentele psihotrope. Ele aparţin aproape exclusiv psihiatriei (psihologii şi unii terapeuţi nu le pot prescrie) şi constituie adesea cel mai solid şi mai concret ajutor pe care îl putem oferi omului anxios, atunci cînd simpla încordare a voinţei, acel „prin mine însumi“ pe care pacientul îl invocă cu deznădejde progresivă, începe să se epuizeze.

Există în mod sigur un substrat genetic şi biochimic al anxietăţii, care nu le exclude şi nici nu e clar separat de cele psihosociale. Ştim multe despre el, deşi lucrurile nu sînt nici pe departe atît de clare pe cît ni le dorim. Ştim că putem exercita influenţe, de exemplu, asupra serotoninei din creier, pentru a ameliora anxietatea, dar asta nu înseamnă nicidecum că serotonina ar fi „hormonul fericirii“.

În momentul în care psihiatrul realizează că omul dinaintea lui ar beneficia şi de pe urma unui tratament medicamentos, începe un întreg dans simbolic. Cît nu ai ajuns la capătul funiei, prima reacţie va fi cea de respingere a oricărui tratament. Din cauza ideilor greşite („dă dependenţă“), a stigmatului şi a autostigmatului („dacă iau medicamente sînt oficial bolnav sau nebun“), din cauza neînţelegerii mecanismului de acţiune.

Psihiatrul trebuie să explice cumva şi că mecanismul de acţiune nu e complet cunoscut, şi că există o gaură neagră neuro-psihologică, între fizic şi minte, pe care nu încetăm să o explorăm, dar pe care încă nu o înţelegem. Trebuie însă s-o facă fără să pară un ignorant sau un cercetător care foloseşte pacientul pe post de cobai.

Parada imediată e „vreau ceva naturist“, urmată de „nu cred în medicamente“. Unii preferă să continue să caute obiectul temerii, să se reîntoarcă la nesfîrşitele analize scumpe, alţii vor să mai foreze puţin în filonul „voinţei“. Psihoterapia sună bine pe hîrtie, complementar farmacologiei sau de una singură, dar accesul majorităţii oamenilor la ea e destul de redus (ca timp, finanţe, disponibilitate).

Pasul următor este să explici că există două tipuri principale de medicamente împotriva anxietăţii. Anxioliticele ajută doar la nevoie, de exemplu cînd simţi că se instalează un atac de panică. Au efect rapid şi limitat în timp şi sînt preferate de pacienţi, nu doar datorită eficienţei imediate, ci şi, în mod inexplicabil, datorită unei mai bune reputaţii, deşi ele sînt cele mai periculoase, pentru că dau obişnuinţă şi, în cele din urmă, dependenţă, dacă sînt folosite sistematic. Clasa de medicamente cu adevărat eficace pe termen lung este cea a antidepresivelor. Ele nu ajută la nevoie şi nici de la început, dar se apropie mai mult de cauzele anxietăţii, pentru că, după un timp, pot fi întrerupte fără sindrom de sevraj şi fără revenire a simptomelor.

Desigur, datoria mea e să explic, nu să vînd. Pacientul este un om liber şi poate să-mi refuze intervenţia, fără nici o dilemă etică pentru mine.

Anxietatea nu răpeşte, doar ea, discernămîntul şi responsabilitatea unui om faţă de propria viaţă. Eu pot propune o soluţie: cel din faţa mea se poate gîndi la ea, o poate folosi sau nu, după cum vrea. Nici măcar nu pot spune, precum colegii de alte specialităţi, că anxietatea este o boală şi atît, şi că are o cauză delimitată pe care o putem combate, cum stau lucrurile cu pneumonia, de exemplu. Anxietatea înseamnă suferinţă, dar eticheta „anxietate“ nu se poate aplica corect unei categorii naturale, ci este doar atît: o etichetă care pune nişte idei în ordine, acolo unde dezordinea de idei este un inamic al sănătăţii mintale.

Sarcina psihiatrului de a prescrie medicamente e departe de a fi simplă. Psihofarmacologia clinică este una dintre cele mai dificile practici medicale. Dificultatea are mai multe ordine de mărime: mai întîi, psihicul nu este o maşină cu pîrghii ce pot fi acţionate, aşa cum îşi imaginau psihiatrii erei clasice. Herni Ey era probabil mult mai aproape de adevăr cînd vedea psihicul ca pe o arhitectură stratificată, dinamică, şi există întotdeauna nu doar o distanţă, ci şi o diferenţă de nivel de cunoaştere între cauze (mai mereu incomplet cunoscute) şi efecte: gînduri, sentimente, depresii, halucinaţii.

Corelaţii între mecanismul presupus al diverselor tipuri de medicamente şi felul în care ele pot combate lucrurile rele ce se petrec cu mintea noastră există, însă niciodată liniare, niciodată foarte evidente, dar prezente; or, aici totul depinde de simţul clinic al psihiatrului, care include adesea, spre deosebire de alte specialităţi, o latură profund subiectivă.

În al doilea rînd, nici unul dintre medicamente nu are un efect „pur“. Primele antidepresive, a căror eficacitate nu a fost deocamdată întrecută cu adevărat, erau „murdare“, neselective în acţiunile lor. Psihotropele nu sînt gloanţe, ci alice: nu nimereşti centrul ţintei, ci o arie mai largă pe ea. Un bun psihofarmacolog trebuie să transforme acest inconvenient în avantaj.

În al treilea, în afară de partea clinică, de discuţia cu pacientul şi cei apropiaţi lui, nu avem alte informaţii clare. În anxietate, nu există analize şi teste de laborator care să ne îndrume, aşa că adesea navigăm în întuneric. Din fericire, şansele de succes terapeutic sînt destul de mari, dar ideal este să reuşeşti de prima dată. Nici un medicament nu este neapărat mai eficace decît restul, statistic vorbind, dar statistica îşi pierde valoarea cînd vorbim despre o singură, unică persoană.

Pînă la urmă, de asta există psihiatria. Psihiatrul nu este cel ce curăţă societatea de elemente nedorite, nici un căutător al „abisurilor spiritului“, ci meseriaşul care ştie să interpreteze dovezile emise de ştiinţă, pentru a putea oferi ajutor atunci cînd e nevoie, un ajutor concret şi valoros, dincolo de naraţiuni şi filozofii.

Vlad Stroescu este psihiatru specialist. A terminat medicina şi rezidenţiatul de psihiatrie în Bucureşti şi a practicat psihiatria de urgenţă, şase luni, la Spitalul general din Metz, Franţa. În ultimi doi ani, profesează într-o policlinică din Bucureşti şi îşi definitivează studiile doctorale în antropologie medicală.

Foto: Andrei Pungovschi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.