De doi-trei ani discuţiile despre Legea educaţiei parcă nu se mai termină. Zilele trecute vorbeam cu elevii de la unul dintre cele mai bune licee din ţară şi acesta era şi sentimentul lor: fiecare ministru vrea să-şi pună amprenta pe lege, iar schimbările din învăţămînt aduse de diversele propuneri de legi au loc brusc. „Se schimbă Guvernul, se schimbă şi propunerea de lege. Dar să o schimbe odată că ne-am săturat aşteptînd!“ – spunea unul dintre tineri.
Pînă la urmă, pentru cine facem această lege? Şi de ce nu există un consens naţional care să excludă orice fel de interese? De ce atîta bătălie politică pentru o lege? Mai ales că toate partidele au semnat un Pact Naţional pentru Educaţie, prin care se angajau ca în perioada 2008-2013 să modernizeze sistemul şi instituţiile de educaţie. Un posibil răspuns este că şcoala e cea mai bună sursă de votanţi cu studii. Cărui partid politic nu i-ar plăcea să se laude că are printre membri pe renumitul profesor X sau pe un altul? Dacă lucrurile vor continua aşa, şcoala va ajunge la fel cum este clasa politică faţă de alegător: divizată, fără nişte obiective clare şi departe de elev, care pînă la urmă este principalul beneficiar.

Părinţii, profesorii preuniversitari şi cei universitari ar trebui şi ei să fie incluşi în tot acest proces legislativ. Dar elevii sînt cei mai bulversaţi şi puşi în faţa faptului împlinit: dau Bacalaureatul în mod diferit de la un an la altul.

La Parlament, există trei proiecte de lege depuse de foşti sau actuali miniştri ai educaţiei: Cristian Adomniţei, Ecaterina Andronescu şi Daniel Funeriu. Propunerile au puncte comune, dar şi diferenţe în ceea ce priveşte actul educaţional.

Am trecut prin toate cele trei proiecte pentru a căuta asemănările şi deosebirile pe cele patru teme discutate în acest număr al Dilemei vechi: modul în care vor fi conduse şcolile şi participarea părinţilor la viaţa şcolii, modul în care devii profesor (titularizarea), autonomia universitară şi asigurarea calităţii în învăţămîntul superior.

Părintele-consilier şi amenzile

Cristian Adomniţei propune ca şcolile să fie conduse de un Consiliu de Administraţie din care 50% să fie părinţi şi reprezentanţi ai consiliilor locale. Părintele va fi amendat dacă nu-şi trimite copilul la şcoală, cu sume cuprinse între 500 şi 2000 de lei, iar copilul lui nu va mai primi burse sau alte drepturi. Dacă pleacă la muncă în străinătate, părintele va fi obligat să comunice în scris numele şi datele de contact ale persoanei care se va ocupa de creşterea copilului.

Ecaterina Andronescu propune amenzi ceva mai mici pentru părinţii ai căror copii nu vor ajunge la şcoală, cuprinse între 500 şi 1000 de lei. Şcoala încheie cu fiecare părinte în parte un contract educaţional, în care sînt înscrise drepturile şi obligaţiile părţilor. Directorul dă concurs organizat de Consiliul de Administraţie, cu supervizarea inspectoratului şcolar.

Acelaşi contract educaţional încheiat de părinte cu şcoala, cu drepturi şi obligaţii, se regăseşte şi în proiectul susţinut de Daniel Funeriu, actualul ministru al educaţiei. În varianta sa, şcoala este condusă de un Consiliu de Administraţie, din care fac parte obligatoriu patru părinţi (o treime din totalul membrilor) desemnaţi de consiliul reprezentativ al părinţilor. Acest consiliu organizează şi concursul de ocupare a funcţiei de director. Şi în legea Funeriu este prevăzut faptul că părinţii vor fi amendaţi cu sume cuprinse între 100 şi 1000 de lei, în cazul în care nu au grijă să-şi trimită copiii la şcoală.

Cum devii profesor

Intrarea în sistemul de educaţie are loc diferit, în viziunea celor trei miniştri. Adomniţei vrea ca titularizarea să aibă loc la şcoală, pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei. După promovarea concursului, profesorul devine titular în sistem, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

Ecaterina Andronescu schimbă modul de pregătire al profesorilor şi introduce un stagiu de pregătire psihopedagogică de un an, stagiu pe care absolvenţii care vor să intre în sistem îl vor face la o şcoală unde sînt locuri libere şi unde vor preda. În timpul pregătirii, viitorul profesor îşi va alege un mentor, iar la sfîrşitul anului va susţine un examen de absolvire. Abia apoi, viitorul dascăl va da examenul de intrare în sistemul de învăţămînt examen care, în viziunea fostului ministru, s-ar fi organizat o singură dată pe an.

În viziunea lui Daniel Funeriu, concursul de titularizare se va da la şcoală, şi nu centralizat, ca pînă acum. În învăţămîntul preuniversitar nu vor mai putea intra decît profesori cu studii superioare. Învăţătorii şi educatorii care sînt la catedră au la dispoziţie 10 ani pentru a-şi completa studiile. Posturile vacante vor fi scoase la concurs de către directorii de şcoli. Candidaţii pentru posturile de profesori trebuie să aibă, pe lîngă cei trei ani de facultate, un masterat didactic de doi ani plus un an de stagiu practic.

Autonomia universitară la pachet cu asumarea publică

O temă mult mediatizată şi discutată – atît de către oamenii din sistemul de educaţie, cît şi de alţi specialişti – este autonomia universitară, garantată de toate cele trei proiecte de lege. Cel mai mare spaţiu pentru autonomia universitară îl acordă Cristian Adomniţei, care susţine că universităţile sînt libere să-şi aleagă singure conducerea şi în acelaşi timp să o şi revoce. De calitatea educaţiei din învăţămîntul superior se ocupă universitatea, prin întocmirea de regulamente clare.

În Legea educaţiei Naţionale a Ecaterinei Andronescu, autonomia unversitară este exilată într-o singură propoziţie. În aceeaşi lege rudele de pînă la gradul II nu vor mai putea ocupa funcţii în aceeaşi facultate. În privinţa calităţii, Ecaterina Andronescu vrea ca examenul de licenţă să aibă obligatoriu două probe, dintre care una scrisă, iar cealaltă constînd în susţinerea unei lucrări. Universitatea va avea o comisie proprie pentru evaluarea şi asigurarea calităţii.

În legea Funeriu, autonomia universitară este garantată prin lege, se exprimă prin Carta Universitară, dar se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice. Calitatea educaţiei universitare va fi promovată prin ierarhizarea periodică a instituţiilor: universităţi cu profil preponderent de educaţie, universităţi de educaţie, cercetare ştiinţifică şi creaţie artistică şi universităţi de cercetare avansată. Universităţile vor primi bani diferenţiat în funcţie de performanţele fiecăreia.

Mai e puţin şi riscăm să depăşim termenul 2013 prevăzut în Pactul semnat de toate partidele şi să rămînem cu educaţia nereformată şi cîrpită.

Andreea Ofițeru este jurnalistă la Adevărul.