- argument -

Veştile vin una după alta, de cîtăva vreme: Times a introdus plata pe conţinutul online; New York Times are, de cînd îşi „taxează“ cititorii online, peste 225.000 de abonaţi; cîteva trusturi media din Slovacia au decis să introducă (toate în acelaşi timp!) plata pentru cititorii ediţiilor electronice. Ş.a.m.d. Pe scurt: variantele online ale tot mai multor ziare şi reviste le cer cititorilor să plătească pentru ceea ce „consumă“. Pare o adevărată revoluţie. Sau măcar o schimbare majoră. Impresia generală era că ziarele şi revistele „stau“ pe Internet la îndemîna tuturor – liber şi gratuit. Şi acum – gata, s-a terminat!

Dacă reflectăm un pic şi dăm la o parte învelişul emoţional al acestor reacţii, descoperim, în primul rînd, că problema nu e chiar aşa nouă. Le Monde încasează ceva bani de pe site de vreo 12 ani. New York Times a oferit, multă vreme, acces liber la articolele din ultimele şapte zile şi acces plătit la arhivă; la fel au procedat/procedează Corriere della Sera, La Stampa şi alte ziare din diverse ţări. Revistele? The Economist, de exemplu, la un moment dat „dădea“ nişte articole pe bani, apoi a oferit totul gratis, apoi iar a trecut la „ceva gratis – altceva pe bani“. Pe courrierinternational.com de la început a existat sistemul simplu de plată „pe articol“, acum e ceva mai sofisticat. Şi nici măcar la noi, în România (ah, reflexul de a ne compara!...), ideea de a plăti pentru a citi pe Internet nu e nouă: Academia Caţavencu a experimentat-o, hăt, demult, cînd ideea de plată cu cardul online părea, printre români, echivalentă cu plopii care fac pere... Iar Ziarul financiar a oferit şi el, cam de cînd a apărut zf.ro, acces gratuit doar la o parte a conţinutului; cine voia tot trebuia să plătească.

Atunci despre ce vorbim? Dacă ideea e deja veche şi funcţionează, de ce ne mai batem capul?

E veche, dar ce s-a întîmplat pînă acum ţine mai degrabă de experimente, de nişe, de tatonări. Acum, vorbim despre marile ziare şi marile trusturi de presă care ridică paywalls între conţinutul pe care îl produc şi cititori; despre imposibilitatea (dovedită deja, în ciuda iluziilor care au domnit ani la rînd) de a „ţine“ ediţiile online ale ziarelor la îndemîna tuturor, complet gratis. Despre schimbările pe care acest proces de introducere a plăţii pentru publicistica online le va aduce în felul nostru de a concepe, realiza şi citi presa. Şi despre cît e „revoluţie“ şi cît schimbare previzibilă în faptul că, online, presa-aşa-cum-o-ştiam devine altceva. Ce?