Oamenii tot văd la televizor diverse figuri de care, uneori, viaţa lor depinde în bună măsură. Îşi fac impresii despre aceste figuri. Le simpatizează sau nu. Unele le inspiră mai multă încredere, altele mai puţină, pe criterii adesea foarte greu de înţeles. Sînt indivizi pe care, de fapt, nu-i cunosc. Nu i-au văzut vreodată în realitate, nu i-au primit vreodată în casă, n-au stat vreodată cu ei la masă. Oameni politici despre care nu ştiu decît ce şi cum le arată presa. Şi care, din acest motiv, pot fi consideraţi pur şi simplu nişte personaje. Într-o telenovelă lungă de 16 ani. Ştim bine cum împotriva unor asemenea oameni văzuţi la televizor s-au făcut uriaşe manifestaţii reale, în vreme ce alţii, tot prin televizor, au adunat simpatii populare din toate colţurile ţării. În multe cazuri, ulterior s-a constatat că imaginile erau inversate. Că meritele erau cu totul pe dos. Dar nu atît despre imagini vrem să vorbim, ci despre cum se formează şi cum se pierde încrederea în aceste personaje mult televizate. Şi despre măsurile obiective cu care ar putea fi judecaţi oamenii politici. Cum ştim, dincolo de simpatii şi chiar de ideologii, că un ministru a fost bun, iar altul a fost slab, că un parlamentar îşi merită locul, iar altul nu? Care sînt unităţile de măsură concrete? Se pare că, de cele mai multe ori, oamenii ţin cu cineva fără să aibă neapărat argumente. Acestea se creează după ce părerea s-a format pe cale afectivă. În teoria vînzărilor există un principiu, potrivit căruia mulţi clienţi aleg cu inima şi abia apoi caută argumentele raţionale pentru a-şi justifica alegerea pe care au făcut-o. Lucrurile par să funcţioneze la fel şi în politică. Numai că acolo, spre deosebire de cămăşi, alegerea nu mai poate fi schimbată decît după patru sau cinci ani. Dacă descoperi că materialul e prost sau că era pătat dinainte, trebuie să-l porţi aşa. Pe de altă parte, diversitatea ofertelor comerciale pare să fie cu mult înaintea celor politice. În comerţ există şi importuri (ar fi poate o idee să mai importăm şi oameni politici, că doar am mai făcut-o o dată). În orice caz, aşa cum produsele comerciale pot fi evaluate în mod destul de exact, se pare că şi oamenii politici pot fi cîntăriţi teoretic, după metode destul de verificate şi bine ştiute de specialişti. Numai că rezultatul acestor evaluări ajunge rareori la cetăţeanul de rînd, care, şi mai rar, ţine cont de aşa ceva. Alegătorii îşi creează însă nişte repere personale, uneori mult mai concrete decît s-ar putea crede, în funcţie de care-i judecă pe politicieni, mai ales odată cu trecerea timpului. Actorii politici s-au schimbat prea puţin în ultimii 16 ani, iar alegătorii au avut timp să-i eticheteze destul de bine pe mulţi dintre ei. Au avut ocazia să fie entuziasmaţi şi dezamăgiţi, apoi să devină apatici sau realişti. În plus, se pare că s-au orientat şi în funcţie de conjunctură. Un personaj care ieri le părea potrivit într-o funcţie înaltă în stat, astăzi le pare depăşit. Acum nu mai contează pilele la ruşi, ci cele la Bush. Cert e că simpatia sau antipatia faţă de un personaj politic, justificată sau nu, contează încă mai tare decît în ţările cu democraţii vechi. Emoţiile electoratului prevalează în faţa raţiunii, iar, pe de altă parte, prea multe depind încă de oamenii aleşi sau numiţi în funcţii de vîrf, şi prea puţin de mecanisme, reguli şi instituţii propriu-zise. Cetăţenii aleg după propriile simpatii mai vechi sau mai de moment, iar personajele alese în funcţii decid apoi una sau alta, tot în funcţie de stările lor personale. Rezultă politici incoerente şi lipsa unor planuri pe termen lung. O administraţie şi o politică în bătaia vîntului şi a întîmplării. (A. M.)