„Mai este posibil astăzi un fenomen de tipul Piaţa Universităţii?“ Pentru a încerca un răspuns este interesant să privim opiniile actuale, la distanţă de 20 de ani, ale participanţilor şi martorilor la evenimentele din aprilie-mai 1990, cît şi evoluţia lor în sfera publică.

Printre participanţii obişnuiţi, atît intelectuali cît şi muncitori care frecventau piaţa, se observă tentaţia nostalgiei şi a romantizării perioadei respective, firească şi deoarece ele coincid, pentru mulţi, cu prima sau a doua tinereţe. Piaţa este „un fenomen unic“, care „are loc o dată la o sută de ani“, „o utopie“, un loc cu „foarte multă libertate şi foarte multă bucurie“. Martorii pasivi şi critici ai fenomenului completează cu detalii pe care majoritatea susţinătorilor discursului nostalgic le omit: „La un moment dat, de la balcon sîntem somaţi să ne aşezăm toţi în genunchi şi să ne rugăm la Isus Hristos. Eu ca evreu m-am simţit exclus“. Sau: „Trecînd prin piaţă, văd o femeie de vreo 60 de ani, în genunchi, pupîndu-i mîna lui Marian Munteanu. Nu e şocant atît gestul femeii cît faptul că el stă, îşi oferă mîna. De atunci nu m-a mai interesat Piaţa Universităţii“. Sau: „Pe mine, abia întors din Germania, m-a şocat amploarea naţionalismului şi a bigotismului din Piaţă. M-am certat cu prietenii mei din Bucureşti care vedeau piaţa ca pe o mişcare pro-democratică“. 

O altă tendinţă vizibilă în mărturiile participanţilor, dar mai ales în discursul public din ultimii ani este confiscarea noţiunilor de „erou“, „victimă“ „protestatar“ sau „democraţie“ de către pătura intelectuală anticomunistă şi/sau de către organizaţii de extremă dreaptă. Se pune aproape întotdeauna accent pe caracterul „anticomunist“ al protestului, în care „democraţie“ înseamnă în primul rînd interzicerea comunismului/dispariţia (ex)comuniştilor. Chiar după 20 de ani de „tranziţie“, foştii protestatari din Piaţă nu acceptă că celebrul Punct 8 de la Timişoara era o prevedere nedemocratică. „Intelectualii anticomunişti“ devin eroi şi modele prin martirizarea pricinuită de represiunea din 13-15 iunie, în discursul public fiind omis sistematic faptul că majoritatea  victimelor represiunii (răniţi, violuri, arestări ilegale) sînt cetăţeni de etnie romă fără legătură cu protestatarii din piaţă. Mai mult decît atît, în spatele „anticomunismului“ s-au ascuns – aşa cum se vede astăzi – mişcările de extremă dreaptă, foarte active în perimetrul Pieţei: în mod incredibil – Grupul Independent pentru Democraţie activează în anii 2000 prin proteste împotriva legalizării homosexualităţii, iar în acest an Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România redactează un protest public pentru recunoaşterea „Holocaustului evreilor împotriva românilor“. 

Fenomenul Piaţa Universităţii şi represiunea din 13-15 iunie, aşa-numită „mineriadă“, au înlesnit confiscarea de către extrema dreaptă a rolului de protestatar şi asumarea de către intelectuali al statutului fals de victime principale ale  sistemului politic condus de FSN. 

Dincolo de aceste derapaje, rămîne evidentă – atît din relatările martorilor cît şi din materialul documentar (video, fotografii, presă) – isteria generală a momentului 1990. Situaţia confuză, aproape anarhică, în care statul era discreditat, poliţia şi armata aveau o imagine extraordinar de proastă, mai ales în urma evenimentelor din decembrie 1989, nimeni nu ştia în cine să creadă, mijloacele de informare erau cvasi-inexistente, înseşi noţiunile de „libertate“ şi „democraţie“ se redefineau continuu. În acest context, oamenii aveau nevoie de eroi, de un set de valori, dar şi de entertainment. Iar Piaţa Universităţii le oferea pe toate: era loc de întîlnire, cafenea, cîrciumă, televizor,  festivalul berii, concert folk şi manifestare electorală.  

O „pieţară“ convinsă declară: „La serviciu pe vremea aceea aveam program scurt, pînă la ora 4. După ce terminam, veneam imediat în piaţă. Ne întîlneam cu prietenii, discutam, îi ascultam pe cei care vorbeau şi plecam din Piaţă abia seara pe la 11-12“. Un tînăr, elev în 1990: „Mergeam prin Piaţă cu chitara, cîntam cu ăia, se formase aşa un nucleu de prieteni“. 

Piaţa Universităţii a fost, mai mult decît un spaţiu al protestului, un spaţiu de entertainment care, dincolo de jocurile politice, a permis socializarea şi întîlnirea diverselor grupuri sociale – deşi mai puţine, au existat şi organizaţii muncitoreşti implicate, alături de intelectuali, oameni politici, artişti, elevi şi studenţi. Astăzi, între două job-uri, cu programul prelungit pînă noaptea tîrziu, cu mijloacele agresive de divertisment ale televiziunii, printre panourile publicitare care sufocă spaţiul public şi maşinile care ocupă străzile, este greu de imaginat că cineva ar mai avea timpul, interesul şi posibilitatea să se „adune în Piaţă“.  

Regimul politic din 1990 a reuşit suprimarea protestelor, unii dintre liderii Pieţei au discreditat misiunea protestatarului, iar sistemul actual duce la bun sfîrşit amorţirea indivizilor şi a comunităţilor şi dispariţia a înseşi ideii de protest. Iar imaginea cu scuarul de la Universitate golit de maşini, cu traficul oprit şi autobuzele deviate, cu Piaţa ocupată de sute de oameni care cîntă, ţipă, se ceartă, se căsătoresc în mijlocul mulţimii, cu corturi şi pancarte de protest pe spaţiul viran din faţa TNB, cu tipi cu bărbi lungi şi cartoane cu „Greva foamei“ atîrnate la gît şi bişniţari – care schimbă dolari şi vînd ceasuri de aur false – pare (şi este) din altă lume. 

David Schwartz este co-iniţiator (împreună cu Mihaela Michailov) al proiectului de cercetare a istoriei recente 13-15 iunie 1990, care are două componente: o arhivă documentară de interviuri cu participanţi la evenimente şi spectacolul de teatru documentar Capete înfierbîntate.