Există lucrurile care ne plac şi cele care ne plac cu adevărat.

În prima categorie aş pune micile plăceri (mă gîndesc la Amélie Poulain): prima dată cînd atingi cu degetul de la picior o apă pe care nimeni n-a mai atins-o (fata în costum de baie turcoaz cu cască şi cu ochelari de înot al căror contur îi rămîne în dreptul ochilor timp de două zile sînt eu); drumul de întoarcere de la piscină pedalînd printr-un fel de vată ameţitoare (fata de pe bicicletă, care zîmbeşte calm pe bulevardele aglomerate şi poluate din Bucureşti, sînt tot eu); nopţile albastre în care pisica vine să se cuibărească pe gîtul meu, îmi toarce la ureche şi-mi povesteşte tot ce a făcut peste zi şi tot ce a văzut de pe scaunul de unde supraveghează întreg Bulevardul Ştefan cel Mare; nopţile albe, în care merg pe străzi şi prietena mea luna mă ghidează şi mă încălzeşte; zilele cu ploaie în care pot să mă strecor în pelerina roşie şi să mă transform în superwoman; serile de vară în care mirosul de tei invadează terasele cafenelelor şi ale grădinilor din Bucureşti; întoarcerile din Franţa cînd trec de uşile automate din Aeroportul „Henri Coandă“, uşoară precum o balerină cuprinsă de o nestăpînită dorinţă de a face imediat conversaţie cu un taximetrist care va veni să mă acosteze (fata care pleacă de la Bucureşti cu ochii complet roşii şi care se întoarce de la Paris – marele Paris! – cu ochii strălucitori, sînt eu); privirea unui copil care vine să citească şi să se îndrăgostească de acelaşi roman pe care l-am devorat şi eu cînd aveam aceeaşi vîrstă cu el…

Dar mai este ceva care îmi place cu adevărat: „Alţii pot face lucruri care li se par bune, atîta timp cît eu pot să fac ceea ce îmi place“, spune un personaj din Cinq photos de ma femme, romanul lui Agnès Desarthe, pentru care am o afecţiune cu totul particulară.

Mi se pare că în această frază e sintetizat totul…

Sîntem liberi să facem ceea ce ne place, chiar dacă ceilalţi nu înţeleg şi au cu totul alte plăceri.
Să aleg drumurile sinuoase cînd ceilalţi aleg căile fără obstacole, să mă folosesc de propriile picioare cînd ceilalţi urcă cu scările rulante; să traduc autori români mai puţin comerciali, cînd majoritatea traducătorilor decid din instinct de supravieţuire să se concentreze pe texte vandabile; să aleg produsele aflate pe rafturile de sus ale supermarketurilor în locul celor care se află la îndemînă; să trăiesc la Bucureşti, care nu face parte dintre oraşele dorite, un loc din care mai degrabă lumea pleacă decît să vină, un oraş mai mult respins decît glorificat; să trăiesc într-o ţară a luminii obscure în loc să rămîn în ţara Luminilor…

De ce? mă veţi întreba. De ce să-ţi complici viaţa? De ce ceea ce-mi place cu adevărat să treacă printr-un proces atît de tensionat?

Pentru că drumurile accidentate sînt mai puţin bătute; pentru că scările urcate de-a dreptul ne fac să ne dăm seama de înălţime şi ne fac să ne gîndim în ce raporturi sîntem cu lumea; pentru că autorii necomerciali sînt cei mai buni, mai oneşti şi mai adevăraţi, mai emoţionaţi şi mai fideli; pentru că produsele aflate pe rafturile de sus sînt cele mai bune (staţi liniştiţi, n-o să merg pînă acolo încît să spun că sînt emoţionante); pentru că Bucureştiul e un oraş neiubit şi încă necunoscut, un loc care renaşte lent din propria-i cenuşă şi le oferă această posibilitate şi locuitorilor săi, pentru că e un oraş pe care îl înţelegi în timp, care se descoperă şi se arată dacă ai răbdarea şi dorinţa să-l înţelegi, ca atunci cînd găseşti un obiect vechi, care a stat ani întregi într-un pod, îl cureţi, îl lustruieşti şi îi dai o viaţă nouă.

Să facem ceea ce ne place fără să ne intereseze ce zic sau cum fac ceilalţi e un drept, o libertate. Aceea de a trăi aşa cum ne dorim. 

Fanny Chartres este traducătoare. Cel mai recent volum tradus este o antologie de proză românească Nouvelles de Roumanie (apărută la Editura Pour la nouvelle). 

traducere de Ana Maria SANDU

Foto: M. Grecea