[…] Între deosebitele aptitudini ale societăţilor, mai ales una este care ajută foarte mult la dezvoltarea statului, adică la întărirea şi prosperarea puterii publice – aptitudinea politică.

Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii acestora, înmulţirea schimbului lor prin cultivarea ştiinţelor şi artelor utile; apoi expresiunea monumentală a gîndirilor, concepţiunilor şi simţirilor intime şi sociale prin cultivarea literelor, artelor frumoase şi filozofiei – cu un cuvînt, tot ce constituie patrimoniul civilizaţiei, ridicat la cea mai înaltă treaptă şi ajutat totodată de o vitejie tot aşa de clasică şi de uimitoare ca şi geniul ei, nu i-a fost de ajuns unei societăţi, poate cea mai strălucită între toate, pentru a-şi constitui, măcar în culmea înfloririi sale, un stat cîtuşi de puţin durabil, necum covîrşitor. Şi cît a fost de mare acea societate o vedem asta peste atîtea veacuri de la dispariţia ei, şi o vor vedea încă veacurile uimite şi dominate de spiritul ei fără seamăn, de concepţia ei magistrală, de operele ei cari-şi bat joc cu mîndră linişte de puterea lui Cronos.

Se poate deci o societate măreaţă fără stat puternic; dar stat fără societate – mai greu. Într-o vreme, Alexandru Machedon, pornind din dreapta Adriaticei către răsărit şi înaintînd ca un vîrtej luminos, bate pe mintoşii greci, nimiceşte pe trufaşul Darie al perşilor, îngenunche la supunere pe marele Por-împărat de la Indii şi străbate triumfător Asia şi Africa, poruncind să se ridice de la Indus, pe drumu-i, şi pînă la templul lui Amon din intrarea pustiului Saharei, şaptezeci de cetăţi. Tot în aceeaşi vreme, de-a stînga Adriaticei, spre apus, mica republică a Romei începe a cuceri cu lupte îndărătnice peninsula italică. De o parte, către răsărit, un om cu cîţiva soţi, fără o societate, făcea în cincisprezece ani o împărăţie uriaşă; pe de altă parte, către apus, o societate întemeia încet-încet un stat. Praful nu s-a ales de împărăţia lui Alexandru în cîţiva ani; iar mica republică a crescut mereu pînă ce a ajuns cea mai formidabilă şi mai durabilă împărăţie din cîte au stătut şi poate vor mai sta vreodată pe pămînt.

* * *

Noi, ceştia chemaţi grabnic la viaţa de stat prin instaurarea principiului naţionalităţilor, ne găsim astăzi, şi fireşte trebuie să fim mîndri de aceasta, cam în situaţia lui Alexandru Machedon – am zis cam, fiindcă este o mică deosebire: pe cîtă vreme vîrtejul produs de acesta a fost extensiv, vîrtejul nostru este intensiv; cum am zice, Alexandru a ameţit o lume cu trombele şi ciclonii călători, iar noi ne ameţim singuri ca dervişii învîrtitori.

Fireşte. Statul tînăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecît de un razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decît norocul, poate necredincios, al cîtorva momente. Neavînd, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gîndeşte el mereu la dînsele; neavînd o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va face să rezulte de la dînsul o societate.

Trebuie să mărturisim că statul acesta are aici o sarcină titanică, însă, deocamdată, nu chiar imposibilă. Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii acestora, multiplicarea schimbului, toate acestea cu stăruinţă, cu răbdare, cu autoritate brutală cînd nu merge altfel, se pot decreta şi înfiinţa. O imitare metodică a modelelor şi formulelor existente în lumea civilizată, cum am zice, o contrafacere mai mult sau mai puţin dibace a aparatului material poate da rezultate dacă nu egale, adesea destul de fericite. Cum am zis, sarcina statului pe terenul aşa-numitului progres material este titanică; dar comunicarea, astăzi aşa de comodă, cu civilizaţiunea societăţilor înfloritoare uşurează mult acea sarcină. Fabrici, mine, căi ferate, poduri, vapoare, baloane, armată, fortificaţii – se prea poate: modele sunt destule, formulele gata şi contrafacerea e totdauna sigură de aplauze. Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă: ar fi prea simplu acel ce dă o sută de ace cu gămălie să nu-l aplaude pe cel de la care ia în schimb o baniţă de grîu. Fireşte că e mai minunat şi merită mai multă admiraţie cel ce înghite o sută de ace de gămălie fără nevoie decît acel ce de foame mănîncă o baniţă de pîne.

Unde însă sîrguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură, filozofie!... Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie – ceva mai mult decît un stat politic – o societate aşezată de pe vremuri.

O aşa societate, în urma prefacerilor din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată“. Lumea aceasta seamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binele, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi. […]

De aici rezultă plîngerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atîta uşurătate. Cînd vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decît un strigăt: Nu merge! pentru că şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica?

La prima vedere, ar părea că e drept.

De exemplu, se înfiinţează o instituţiune savantă cu anumite scopuri de cercetări şi studii ştiinţifice. Numaidecît pun mîna pe această instituţiune oamenii politici. Aceştia, se-nţelege, neavînd în vedere decît interesele politice, au să le subordoneze acestora scopurile declarate ale instituţiunii. Nu va mai fi vorba în rîndul întîi de studii şi de cercetări, ci de rezultatele mai mult sau mai puţin favorabile pe cari partidul respectiv le poate trage, pe cale bugetară, ori pe calea satisfacerii micilor ambiţiuni personale, din mersul acelei instituţiuni savante.

O altă instituţiune se fundează; aceasta nu mai este savantă, ci artistică. Se fac cheltuieli însemnate, se clădeşte un strălucit stabiliment anume, care este înzestrat cu mari sacrificii din partea statului şi comunei. Se-ntîmplă şi cu aceasta ce s-a întîmplat şi cu cealaltă. Interesul artistic rămîne secundar, interesul politic biruie. Oamenii politici nu pot lăsa neexploatat nici acest colţ rezervat artei dezinteresate: instituţiunea artistică trebuie să le cază pe mînă, pentru ca să o întrebuinţeze şi pe dînsa, ca o armă mai mult, în scop de partid.

Atunci, ce se întîmplă? Se-nţelege că nu se poate face nici ştiinţă, nici artă cumsecade în ţara asta; care va să zică, numai politică!

Şi iar încep cu tînguirile.

Cum o să meargă dacă şi aci se vîră politica?

Ei, iată: tînguirea asta, după părerea mea, este absolut nefundată.

Da, politică... Dar ce poftiţi?

Statul cheltuieşte cu instituţiuni savante sume destul de respectabile. Savanţi – de, slavă Domnului – nu prea avem, ca să facă ştiinţă serioasă, afară de onorabile excepţii. Atunci, vă întreb: pentru ce a mai cheltuit statul să fundeze instituţia, şi pentru ce mai trece cu sfinţenie paragraful ei în fiecare buget? Degeaba? Încai, daca nu se face ştiinţă, să se facă măcar politică, ca să dăm barem iluzia lucrului.

Se clădeşte un mare stabiliment artistic, un teatru, de exemplu. De ce? fiindcă un stat modern are, între alte organe de cultură, şi astfel de stabilimente. Ei? cauţi artişti – ia-i de unde nu sunt. Îţi trebuie literatură – nu există. Îţi trebuie public – publicul nu vine la exhibiţiile d-tale. Ce-ţi mai rămîne de făcut în această clădire, pentru care ai vărsat sume colosale şi unde ai să cheltuieşti anual paragrafe anume? Nu-ţi rămîne alta decît să faci măcar politică.

Eu crez că, în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi oriunde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că o putem face aşa de bine oriunde şi în toate.

Ce folos ar fi, neputînd face ştiinţă şi artă, să stăm cu mîinile-n sîn fără să facem nimic? Încai să facem politică! Şi, slavă Domnului, cred că nu o facem rău. 

Apărut în Epoca, 18 octombrie 1896.
Reprodus din I.L. Caragiale,
Opere, vol. IV, ediţie îngrijită
de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu,
Liviu Călin, Editura
pentru Literatură, 1965.