Portrete bucureştene

Publicat în Dilema Veche nr. 475 din 21-27 martie 2013
Portrete bucureştene jpeg

Umblînd prin zona Cocor – Colţei – Moşilor vechi, cu o escală în Pasajul englez, am dat de cîteva (ultimele rămase?) ateliere ale micilor meseriaşi bucureşteni. Pe care i-am întrebat cum le mai merge, cum s-au adaptat vremurilor şi care e, pînă la urmă, povestea lor... (I. P.)

Ceasornicarul din Pasajul Englez

Dumitru Radu mă numesc. Lucrez de mic copil. Tata a fost ceasornicar-bijutier, şi cam toţi unchii mei, la fel. E o tradiţie de familie. Tata lucra la Artă şi Precizie. Apoi a fost particular. A plecat de la ţară şi a venit în Bucureşti. S-a angajat la un atelier de evrei, la Intercontinental, şi i-a plăcut, că şi la ţară lucra la ceasuri, le desfăcea. A fost întîi ucenic. I-au dat o cameră unde să stea. El dormea, mînca la ei, făcea curat. Şi a furat meseria. Meseria se fură, aici nu poţi da meditaţii. Apoi şi-a deschis propriul atelier.

Sînt şi cărţi de ceasornicărie. Există nişte principii generale? Ca să faci un ceas, trebuie să exersezi. Ca la un muzician – dacă nu mai dai din degeţele, amorţesc. Dacă-ţi tremură mîna, nu poţi lucra. E vorba de precizie, de fineţe. Dacă dai un rateu...

Întîi faci evaluarea: deschizi ceasul, vezi ce-i defect înăuntru. Dacă nu merită, nu-l iei. Principiul e cam acelaşi: roţi, arc, minutare, cadran. Pleacă de la arcul motor, care e o bandă de oţel. În momentul în care întorci ceasul, ea se înşurubează, se strînge. Şi tinde să revină la loc. Şi atunci, începe punctul motor al ceasului. Apoi intervin complicaţiile: calendarul, fazele lunii, repetiţiile, bătăile, soneria.

Materialele fac diferenţa între ceasurile bune şi mai puţin bune. Sînt roţi, precum la cele chinezeşti, din materiale moarte, arcuri care nu sînt bine oţelite, pîrghii care nu sînt bune şi se rup. Ceasurile bune folosesc un oţel ca lumea, un bronz ca lumea, bine călit.

Pretenţiile sînt diferite: unii vor numai ceasuri cu baterii, şi alţii doar mecanice. Sînt persoane care ţin nepărat să-şi întoarcă ceasul la 24 de ore. Nu le plac cele în care pui bateria şi o schimbi după doi ani.

Am şi aici o colecţie de ceasuri pe care le-am salvat, au fost într-o stare deplorabilă. Le-au adus oamenii sau le-am cumpărat din tîrguri: un ceas franţuzesc de pe la 1870, în stare de funcţionare, cu bătăi din sfert în sfert de oră, care cîntă un menuet la ora exactă; o pendulă cu calendar, cam de pe la 1900, făcută la noi, pe comandă, care a fost într-un castel; un Gustav Becker – o pendulă extraordinar de bine făcută, cu bătăi din sfert în sfert de oră, cu Big Bang-ul; unul cu pitpalac, cehoslovac; pendula mare – un ceas franţuzesc într-o formulă impecabilă (roţile alea aşa sînt de bine călite că, dacă dai cu pila pe ele, alunecă ca pe sticlă – e bronz călit; un ceas care se întoarce o dată pe an, nemţesc). Un mic muzeu.

Reparaţiile diferă, de la client la client. Fiecare ceas are altceva. Din păcate, nu mai avem şcoli de ceasornicărie, cum erau înainte: Ceasornicărie, Bijuterie şi Optică. Eu am furat efectiv meseria de la tata. Dar am avut înclinaţie către asta. Am prieteni care, tot aşa, au avut părinţii ceasornicari, şi nu au reuşit.

Mai sînt vreo zece ceasornicari în Bucureşti, nu i-am numărat exact. Reparaţia unui ceas poate să dureze o oră, dar poate să dureze şi o lună. Poţi lucra zile întregi. De asta le iau acasă, unde nu mă deranjează nimeni. Am pensete, şurubelniţe. Acum, pentru curăţat, există roboţi.

Am fost în Elveţia. Acolo, ca să devii ceasornicar, faci şcoală şase ani şi, după şase ani, eşti ucenic. Ei îşi păstrează tradiţia. Şi noi am avut, dar s-a dus.

Zgomotul ceasurilor parca nici nu-l aud. Asta e senzaţia tuturor clienţilor: un ceas parcă e un suflet în casă. Cînd nu mai merge pendula, parcă le lipseşte ceva.

Urmaşi nu am. Am încercat să învăţ mai mulţi copii. Nu am reuşit. Ce, lumea se opreşte la mine? O să practice alţii...

Ce spune un blănar

Sînt Ion Tolea, de la Societatea Grand Model, înfiinţată în 2005, care se ocupă cu reparaţii din blană, piele, cojoace. Lucru la comandă.

Am învăţat meseria la locul de muncă, am fost ucenicul fratelui meu. Ascultam de toţi meşterii bătrîni. Nu se purtau urît. Că te puneau să dai cu mătura nu era mare lucru. Acum nu mai vrea nici un tînăr să înveţe. În primul rînd, s-a desfiinţat şcoala, o şcoală profesională care era la Iaşi. Acum, cînd vrea cineva să se ducă la meserie, nu are unde să se ducă să-nveţe. Eu, ca să învăţ un ucenic, trebuie să-l plătesc. Înainte, plăteau părinţii copilului care voia să înveţe meserie.

Trebuie să înveţi să ţii cuţitul în mînă, să croieşti. Trebuie, totuşi, să ai talent. Dar la o vîrstă fragedă, poate oricine să facă asta. La maturitate e mai greu. Esenţial este să-ţi placă ceea ce faci.

Cel mai mult se cer reparaţii. De blană, de cojoace, de piele. La blană, fac de la zero. La cojoace, mai puţin. Se poartă vulpea polară. Şi pe urmă nurca. De la 3500 pînă la 7000. Le luăm de la o fermă.

Povestea unui tapiţer

Mă numesc Tănase Cristian şi mă ocup cu reparaţii tapiţerie: paturi, fotolii, canapele, scaune şi execuţii de huse auto. De pildă, dacă vine omul cu un scaun ca ăsta (n.a: ni-l arată), îl dezbrăcăm, îi punem un material interior, apoi o altă stofă, îl mai încleiăm dacă se mişcă, îl vopsim. Se aruncă materialele vechi, se pun altele noi. Acum, scaunele noi se fac cu burete, nu cu arcuri sau zegras. Nu mai sînt din lemn – de stejar, de nuc, de cireş –, ci din PAL. Deşeuri de lemn. Un scaun revine cam la 25-30 de lei. Dar eu mai repede le-aş repara pe astea vechi, pentru că ştiu ce-nseamnă. Pe vremuri, un scaun venea cam 100 de lei. Erau şi de 50, şi de 70... Acum se vinde firma – Ikea.

De fapt, tapiţeria nu e meseria mea, am angajaţi. Sînt tapiţeri care au învăţat de mici. La cooperativa Mobilă şi Tapiţerie – care mai există, dar nu se mai face şcoală. E pe cale de dispariţie. Generaţia asta, de 35-40 de ani, e cam ultima.

M-am orientat spre tapiţerie pentru că nu aveam ce să fac. Am lucrat la Electroaparataj, ca lăcătuş mecanic. Am cumpărat spaţiul, era tot tapiţerie. Am angajat oamenii. Eu, unul, nu lucrez. Teoretic, ştiu foarte bine...

Mobilei la care ni se aduce materialul iniţial, îi punem la loc… Dacă are arcuri, punem arcuri, dacă are burete – burete. Zegras nu mai există.

Am avut mobilă foarte veche, Biedermeier, rococo, nu neapărat clienţi celebri. Dacă vrea cineva un scaun ca lumea, îşi ia din ziar. De la antichităţi. Mai sînt în consignaţii, dar sînt foarte scumpe. Au apărut şi unele din afară, dar sînt turnate.

Doar arcurile se fac la noi, la Cîmpia Turzii. Dar nu mai e calitatea aia, sînt din fier mort, înainte erau din oţel.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.