E tare greu azi să fii contra curentului. Sîntem bombardați cu informații, presa este destul de aliniată la marile direcții de dezbatere europene, mondiale chiar, avem acces la idei și lume. (Nu includ aici nișele de exotism, „fake news” sau alte ciudățenii, ce sînt uneori, e drept, preluate și de cei respectabili.) De bine, de rău, reușim să facem cam ce fac și ceilalți europeni în gestionarea crizei provocate de acest coronavirus.

Deci sîntem, în linii mari, în pas cu lumea. Însă, după cum îi e talentul, în chestiuni majore România e fie în avangardă, adică prea devreme, fie rămasă în urmă. Deși parcă mai des e întîrziată. Ca acum, cînd e contra curentului tocmai cînd nu mai e cazul, cînd se încăpățînează să ia trenul nonconformismului într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit. Și într-un domeniu în care îndoielile sau inacțiunea nu-și mai au locul și în care se cam știe ce trebuie făcut sau schimbat. În vreme ce Europa se dă de ceasul morții să-și apere pădurile, peisajul, natura și apele, România continuă să le distrugă ca-n codru, cum se spune. Și e vizibil cu ochiul liber de ani de zile, nu e un secret. Orice turist ieșit de prin orașe poate vedea dezastrul despăduririlor sau malurile apelor pline de pet-uri și gunoaie. Europa se dă de ceasul morții să găsească soluții viabile și în privința combaterii poluării aerului. Pînă și la nivel internațional s-au făcut niște pași, deși modești, e drept. Energie verde, piste ciclabile în orașe, transport public bine organizat și nepoluant, reciclare și multe, multe alte măsuri luate de guverne, parlamente, primării. E drept că unele măsuri nu prea ies bine. Unele sînt (prea) scumpe și au costuri neașteptate de alt fel sau altele creează discordie. Însă există oameni, guverne, instituții prin Europa (sau o masă critică, cum spun sociologii) care sînt convinși pînă în măduva oaselor că protecția naturii, poluarea și calitate aerului sînt chestiuni de viață și de moarte și că trebuie făcut ceva. Și mulți chiar iau măsuri, chiar dacă nu toți sînt mereu de acord cu metoda sau cronologia deciziilor sau a schimbărilor.

În România, însă, nimic din toate astea nu merge. România e contra curentului. Trierea gunoiului e încă văzută de mulți ca un moft (e drept, reciclarea plasticului e cam problematică și poluantă, dar pentru restul, adică hîrtie, sticlă și metale, cărările sînt bătute și sigure). Poluarea din cauza traficului din orașe ne omoară cu zile. Nimic nu mișcă nici în direcția asta. Culmea acestui nonconformism a fost săptămînile și lunile trecute în București, cînd un întreg oraș a respirat otravă nopți și nopți de-a rîndul și, culmea, week-end după week-end. Noaptea, ca hoții, cum e proverbial mai nou să se spună și să se facă. Valuri masive și sistematice de poluare cu particule letale și mizerii urît mirositoare. Luați la întrebări, primăria, ministerul, Garda de Mediu au dat vina unii pe alții sau au găsit vinovații, chipurile: obiceiurile de „lăsata secului”, niște miriști în foc scăpate de sub control la marginea orașului, incendii accidentale, de parcă toți piromanii își dăduseră întîlnire în jurul Bucureștiului. Nimic de zis, originalitatea explicațiilor ne-a lăsat cu gura căscată. Cînd, de fapt, probabil că vor să nu știe sau vor să nu afle. Au și ieșit la atac, că măsurătorile alternative privind calitatea aerului au fost făcute cu aparate ce nu sînt omologate de minister, în vreme ce aparatele „oficiale” nu au detectat nimic îndoielnic, pur și simplu pentru că nu sînt configurate să măsoare ce trebuie. Or fi și toate astea parte din problemă, însă cred că, de fapt, nu vor să afle pentru că nu li se pare important. Lasă, că trece, vine vîntul și le ia pe toate. Că, vorba aceea, ce nu te omoară azi, te face mai puternic mîine, ca să parafrazez o expresie celebră. Poluarea aerului nu se vede, cel mai des nici nu se simte, e invizibilă, fie că e din cauza traficului, a poluării industriale, a arderii ilegale de gunoaie sau de plastic, pe post de reciclare. Iar ca să o combați, trebuie bani și investiții, nimic de zis. E și cu bătaie de cap, trebuie organizare, planificare pe termen mediu, trebuie gîndit dincolo de ziua de mîine și de primarul de azi. Trebuie și încredere, că ziua de mîine va veni și că noi vom fi tot aici (sper!). Pentru a avea un aer curat și pentru a curăța țara de poluare și poluanți, nu merge heirupismul, nu merge supraviețuirea de pe o zi pe alta, nu merge „să dai un tun”, nu merg nici soluțiile-miracol ce țin două zile și jumătate. Deci, complicat rău de tot.

Ar fi bine ca România, de data asta, să nu fie originală și să se ia după alții care de ani buni de zile caută soluții și le-au mai și găsit. Să vedeți, cînd vom ieși din izolare, vom intra direct în mașini cu aceeași voluptate și inconștiență. Nu cred că toți iubesc la nebunie mașina, dar mulți, și să vrea, nu ar avea alte mijloace de transport. Tren periurban? Metrou extins și integrat cu rețeaua de tramvaie? Moft de oraș, moft de om bogat. Poate o fi mai bine în orașele mai mici din țară.

În chestiunea poluării, cred că e iremediabil de tîrziu pentru România, cu costuri umane și materiale pe termen mediu și lung greu de calculat. Nu știu cum vom ieși din criza COVID-19 săptămînile viitoare, dar din cauza poluării aerului, sigur murim, noi, cei din orașele mari, dar nu zilele viitoare, ci încet-încet, în viitorul (cam) apropiat. Asta da originalitate!

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).