Pe vremea mea... cînd am început să lucrez în presă, la jumătatea anului 1990, gazetăria însemna teren. În fiecare zi. De trei-patru ori pe zi. Reporterii erau puţini şi alergau de la o conferinţă de presă la alta. Şi puneau întrebări. Pentru că era atunci calea cea mai bună prin care puteau să afle ce se întîmplă în oraş, în judeţ, în lume. Nu ştiu dacă prima redacţie în care am lucrat avea fax. Poate că da. Şi un telefon şi cîteva maşini de scris. Dar chiar şi aşa, ştiam ce se întîmplă. Pentru că aflam direct de la sursă. Ăsta era un lucru foarte important. Tu întrebai, tu notai, tu aflai, tu scriai. Şi erai foarte sigur (cu rezervele de rigoare) de ceea ce transmiteai mai departe.

Acum, redacţiile, în marea lor majoritate, primesc informaţia la mîna a doua. De la agenţii, care o centralizează şi ele de la corespondenţii din ţară, de la instituţii care trimit comunicate de presă sau de la agenţiile străine. E mai simplu – veţi spune – şi mai firesc. Aşa o fi! Tehnologia, televiziunile, agenţiile, Internetul, economia...

De multe ori m-am întrebat cum ar fi dacă toate agențiile de presă din lume nu ar mai transmite știri într-o zi. Sau dacă ar pica Internetul în lumea întreagă. Cum s-ar mai face presă? Cum s-ar descurca reporterul de azi, care s-a născut în fața computerului? Computer care-i oferă tot: știri, surse, background.

Iertaţi-mi nostalgia, dar mie mi-e dor de modul ăla arhaic de a face presă, cu pixul şi carneţelul de notiţe, cu terenul ăla unde mergeam făcînd autostopul, fără bani de diurnă (ce era aia?), mîncînd unde apucam şi ce apucam. E memorabilă deplasarea într-un sat din județul Giurgiu, la începutul anilor ʼ90, cu un tren personal, într-o comună – nici nu contează care anume. Era vara aceea toropitoare de cîmpie și perioada în care nu apăruseră restaurante peste tot. În unele locuri, greu găseai și un magazin. Dar am găsit atunci o brutărie și o fîntînă. Era tot ce ne trebuia: pîinea aburindă și apa rece, pe marginea drumului care ducea la gară.

Înainte, aveam întotdeauna lîngă pat un carnețel și un pix. Iar înainte de culcare, cînd gîndurile se limpezeau, îmi puneam întrebări: ce să fac mîine? Ce subiect să descopăr? Ce idei am eu pentru mîine? Și mi le notam pe carnețel. Astăzi, un reporter nu trebuie să mai aibă idei sau să-și mai pună întrebări. Agenda e dictată de calendarul zilei, care vine pe agențiile de presă și care-ți ocupă tot timpul și toate gîndurile. Așa se explică faptul că vedeți peste tot aceleași știri. Nu trebuie să mai gîndești tu, gîndesc agențiile pentru tine.

Noul mod de a face presă a omorît curiozitatea reporterului. L-a băgat într-un malaxor care amestecă, zilnic, aceleași știri pe care le dau toate agențiile, televiziunile, site-urile ș.a.m.d. Ideea de conținut propriu aproape a dispărut, din teama de a nu pierde subiectele pe care le dau alții. Și nu știu cum se face că subiectele pe care le dau alții par să fie, întotdeauna, mai importante și mai interesante. Doar că nu e deloc așa. E doar o iluzie. Chiar am auzit că la unele televiziuni, de exemplu, se practică un sistem de penalizare. Ca un fel de amendă, dacă unui reporter i-a scăpat o știre pe care un coleg de la o altă televiziune a avut-o.

Apoi, mai sînt conferințele de presă. Înainte, conferințele de presă erau mai bine organizate. Era o temă anunțată de dinainte, te documentai pe tema respectivă și știai ce întrebări să pui. Acum, conferințele de presă sînt la liber. Se vorbește despre orice și despre nimic. Vă dau un exemplu. Am urmărit acum cîteva zile o conferință a ministrului Sănătății, în care s-a vorbit așa: despre medicamentele bolnavilor de cancer, despre incendiile de la „Matei Balș“ și Piatra Neamț, despre vaccinarea în farmacii, despre o agenție a ministerului care va gestiona proiectele pe sănătate ale PNRR, despre paturile non-COVID din spitale, despre infecțiile nosocomiale, despre cine se testează gratuit și cine nu... Și cred că lista ar putea continua.

Însă cum s-a vorbit despre toate acestea? Pe scurt. Pe foarte scurt. Întrebare/răspuns. Întrebare/răspuns. Ca la un meci de ping-pong. Nici vorbă de aprofundarea măcar a uneia dintre aceste teme. Iar de multe ori, în presă, declarațiile unui ministru se transformă în știre. Foarte puține sînt redacțiile care încearcă să afle ce este dincolo de declarațiile unui ministru, de exemplu, sau dacă se continuă în vreun fel subiectul, sau dacă se rezolvă problema. Se revine cînd iar nu mai sînt medicamente pentru bolnavii de cancer, de exemplu. Dar la fel de sumar. Și de superficial.

Cred că trăim o vreme a presei în care știrile mor foarte repede. Nici nu apucă să fie cunoscute, pentru că altele, la fel de grăbite, le iau locul. Prea multe știri strică? Poate că și publicul ar vrea mai puține și mai bune.

Liliana Nicolae este jurnalistă la Europa FM.