În scurtă vreme, plec din țară pentru o perioadă mai lungă. Cu trei săptămîni înainte de data zborului, mi‑am deschis valiza şi am lăsat-o la vedere, în sufragerie. Din cînd în cînd, așez în ea, ca într-un layer cake, lucrurile despre care îmi închipui că vor fi indispensabile în următoarele patru luni. Cum ar fi o pereche de pantofi sport, deteriorați, pe care am de gînd să-i las în locul unde am locuit pentru prima oară în Berlin. De cîțiva ani, am căpătat acest obicei de a lăsa încălțări și piese vestimentare în locuri cu rezonanță sentimentală. De obicei, acestea sînt de două feluri – casele în care am locuit suficientă vreme și locurile amprentate de persoane importante din viața mea. Ambele conțin ipostaze la timpul trecut al sentimentului de acasă.

De zece ani, oricît de des aș călători, acasă e garsoniera din Șipotul Fîntînilor. Din 2008, cînd aprind neonul aflat deasupra ușii pe care scrie „lorgean theatre“, în ea se întîmplă piese de teatru și performance-uri. De cinci ani, spectatori de la lorgean au devenit, la rîndul lor, gazde de spectacole, grație unei campanii pe care am intitulat-o „Se joacă cu casa deschisă“. De la garsoniera de 32 de metri pătraţi, conceptul s-a răspîndit în zeci de apartamente din București, iar de trei ani s-a concretizat într-un festival. Din 2015, am lăsat-o mai moale cu transformatul periodic al casei în spațiu semipublic. Și asta mi-a schimbat viața într-un mod pe care nu aveam cum să-l anticipez. Coincidență sau nu, din luna în care am luat această decizie, am început să‑mi închiriez garsoniera pe AirBnB, ca și cum nu aș fi fost capabil să renunț complet la împărțirea spațiului privat cu alții. Cum personalitatea cuiva și spațiul în care trăiește se influențează reciproc, afluența de străini în spațiul privat a avut un impact dramatic în viața mea. Sinele meu are preș la intrare – e una dintre concluziile la care am ajuns după mai multe reprezentații cu we need to talk about Lorgean, performance în care cei 17 spectatori invitați sînt rugați să-mi evalueze, cu testul Johari, modul în care mă prezint în fața lor, pentru a deveni apoi moștenitori (prin testament oficial) al cărților din biblioteca mea.

La HomeFest, oamenii își deschid casele nu doar pentru prieteni și rude, ci și pentru oameni necunoscuți. Nu știu alții cum sînt, dar eu m-am simțit întotdeauna bine în casele celorlalți. Îmi iubesc casa, dar, cu siguranță, nu mi-este suficientă. Am nevoie să o părăsesc, ca să mă pot bucura cînd mă întorc în ea, la fel cum am nevoie să călătoresc ca să mă simt întreg. Ori să o văd reflectată în ochii celorlalți. În 2009, cît timp am beneficiat de o rezidență artistică în Londra, am petrecut o lună într-o garsonieră situată la ultimul etaj al ICR-ului, o clădire în care angajații locuiau în apartamente aflate pe același palier cu birourile în care lucrau. În aceeaşi perioadă, apartamentul meu din Bucureşti a fost locul unui alt tip de rezidenţă: în el au locuit pe rînd paisprezece oameni, timp de 48 de ore fiecare. Unii dintre ei îmi erau apropiaţi, alții doar cunoștinţe întîmplătoare şi, într-un caz, o persoană complet necunoscută (recomandată de o prietenă). Astfel, în timp ce colonizam spaţiul public al unei instituţii, spaţiul meu privat suferea la rîndul lui o multiplă colonizare, căpătînd valenţe de spaţiu public (pensiune, hotel). Celor paisprezece locatari temporari li s-au înmînat o cameră video şi o casetă, cu rugămintea ca la sfîrşitul celor 48 de ore să lase aproximativ 20-25 de minute în care să înregistreze ce doresc, cu condiţia ca filmarea să aibă loc în apartament (garsonieră). Pentru a avea totuşi un fir roşu, filmarea trebuia să conţină şi o scenă a preparării cafelei sau a ceaiului într-o dimineaţă (ritual de adaptare), cît şi lectura în prezenţa camerei a unei pagini dintr-o carte aleasă la întîmplare din bibliotecă. La sfîrşitul fiecărei „rezidenţe“, dacă în apartament apăruseră transformări, coordonatorul de proiect refăcea cadrul iniţial pentru ca fiecare să beneficieze de acelaşi interior lăsat de mine la plecare. M‑a interesat raportarea la spaţiul meu privat, modul în care s-au lăsat influenţat de el, şi invers, cît a contat gradul de cunoaştere şi modul în care interacţionaseră sau nu cu locuinţa în trecut, cît şi în ce fel s-au raportat la prezenţa/absenţa mea. La întoarcere, din cele aproape şapte ore de material brut de filmări, am editat un film de aproximativ 15 minute, intitulat Cadastre, al cărui autor colectiv sînt locuitorii temporari, dar adevăratul regizor este apartamentul – sau, mai precis, lorgean theatre.

Cu două-trei luni înainte de începerea HomeFest-ului, vizitez apartamente pentru a le evalua potențialul artistic. Dacă ar avea sens, aș putea să-mi deschid deja o agenție imobiliar-culturală. Acolo unde alții văd o sufragerie, eu văd o scenă. Și nu mai sînt singurul. Sînt încîntat de numărul mare de oameni care își deschid casele pentru ceilalți. Desigur, pentru ei acest lucru se întîmplă o dată pe an și are efectul unei schimbări de culoare a pereților sau a mobilei, reîmprospătînd afectiv un spațiu banalizat de trăirea de zi de zi. The domestic box se transformă în magic box. La rîndul lor, actele culturale sînt influențate de spațiul domestic care le găzduiește. Așa a apărut homemade culture. Am definit domestic box-ul ca spațiul locuit în care au loc acte performative artistice intenţionat organizate. Acesta se activează cînd în el se produce o întîlnire, cea dintre artiști și public, întîlnire mediată de gazdă prin prezență și, indirect, prin spațiul pus la dispoziție de către aceasta. Homemade culture este ceea ce se naște din această întîlnire, produsul viu generat în și de spațiul domestic.

Nu mai știu dacă preocuparea către cele cultural-domestice m-a ales pe mine sau eu pe ea. Gabriel Liiceanu scrie într-un articol din revista Secolul 20 (și nu pot decît să-l cred) că, în greaca veche, înainte de a fi fire, caracter, fel de a fi, ethos a însemnat locuință. Mai spune și că o etică originară ar fi o știință a locuirii, nu una a moravurilor. Mă simt ca acasă în casele celorlalți și stingher, uneori, cînd sînt singur acasă. Am nevoie de magia interioarelor celorlalți, pentru a o reactiva pe a mea. În economia unui festival intră și obiectele promoționale. Pînă acum am produs căni, tricouri, șosete și tradiționalii magneți. Pentru ediția următoare, pregătim preșuri de intrare, inscripționate cu „Welcome to HomeFest“. Preșul nu reprezintă doar invitație politicoasă, ci și un îndemn la curățire a spiritului înainte de a trece pragul cuiva, suflet sau locuință. În valiza de Germania am pus mai multe perechi de șosete găurite și o pereche de încălțări vechi pe care le voi lăsa pe Rigauer Strasee, Simon Dach Strasse și Islandische Strasse, adrese temporare din perioada singurei și firavei încercări autentice de a-mi muta, pe termen lung, sufletul și corpul în altă țară. Nu știu dacă să mă bucur că n-a reușit.

Jean-Lorin Sterian este scriitor. Din 2008 şi-a deschis teatru (lorgean theatre) în propriul apartament, iar în 2014 a inițiat Festivalul HomeFest.

Foto: J-L Sterian