Principii la locul lor

Emanuel-Mihail SOCACIU
Publicat în Dilema Veche nr. 553 din 18-24 septembrie 2014
Principii la locul lor jpeg

Este greu de găsit vreun alt domeniu al efortului intelectual în care principiile să fie la fel de des aduse în discuţie ca în cazul eticii. Ba chiar, în cîmpul filozofiei morale, cele mai cunoscute construcţii teoretice (kantianismul, respectiv utilitarismul) pot fi văzute ca încercări de a arăta cum toate obligaţiile noastre morale îşi au cumva izvorul într-un singur principiu. Kant nu se sfieşte să-l numească pe al său „principiul suprem al moralităţii“...

Şi dacă părăsim însă zona înaltă a teoriei, pentru a explora experienţa morală comună, observăm rolul privilegiat al principiilor. Auzim adesea că un om moral este cineva „cu principii“, care nu îşi schimbă opinia sau modul de acţiune în funcţie de context şi dovedeşte o inapetenţă zdravănă pentru compromisuri, mărunte sau nu. Cu alte cuvinte, cineva care îşi ascultă fără ezitare vocea conştiinţei şi face ceea ce trebuie. Pare un ideal pe care merită să ne străduim a-l atinge, chiar admiţînd că e mai uşor de zis decît de înfăptuit. Cine ar putea să nege un adevăr atît de evident?

Cum filozofia este, între altele, şi un domeniu al cîrcotelii savante, nu ar trebui să ne surprindă că există destule contestări, unele extrem de plauzibile. Spre exemplu, într-un articol clasic din 1982, intitulat „Moral Saints“, Susan Wolf pune sub semnul întrebării idealul „sfinţeniei morale“, livrat ca atare de marile teorii etice. Să ne imaginăm, ne invită Wolf, cum ar arăta o astfel de persoană moralmente perfectă.

Sigur, prin definiţie ea ar face întotdeauna ceea ce trebuie, fiecare acţiune ar corespunde întru totul standardului de corectitudine asumat. Nu ar da niciodată dovadă de meschinărie, părtinire sau orbire morală. Ar fi întruchiparea sau personificarea (literalmente aproape) a principiului. Toate resorturile ei motivaţionale ar fi...

...iar de aici, lucrurile se complică îngrozitor. Pe de-o parte, ne putem imagina sfîntul moral ca neavînd, pur şi simplu, acele motivaţii care îi împiedică adesea pe oamenii obişnuiţi să facă ceea ce e corect. Singurele sale dorinţe ar fi, să spunem, cele care vizează bunăstarea semenilor. Nici nu i-ar putea trece prin cap (din principiu, era să zic) să citească o carte, să se uite la un meci sau să lenevească o vreme. Toate aceste plăceri (lista e deschisă) i-ar fi cu totul străine, iar singura delectare ar găsi-o în fericirea celorlalţi. Cu alte cuvinte, nu ar avea nici un fel de dorinţe egoiste. Un ideal, observă Wolf, nu foarte atrăgător. Acestei versiuni de sfînt moral pare să-i lipsească ceva important: capacitatea de a percepe lumea cu tot ceea ce are ea de oferit. Şi, mai grav, de ce oare ne-am extazia în faţa cuiva care e moral doar pentru că nu are nici o altă opţiune? Cum să te lauzi cu abţinerea dacă eşti funciarmente incapabil să resimţi tentaţii? Dacă perfecţiunea morală presupune să devenim nişte roboţi, mai bine lipsă.

Mai există însă o versiune posibilă. Poate că sfîntul moral ar fi un om ca oricare dintre noi, pînă la un punct. Ar avea plăceri vinovate şi imboldul de a le procura. Ar vrea să se bucure de un vin bun, să dea din cînd în cînd cîte o replică ironică sau să călătorească doar pentru surpriza oferită de un loc nou. Doar că, spre deosebire de noi ceilalţi, în mod sistematic şi-ar refuza aceste plăceri, tocmai pentru că sînt greşite. În loc să risipească timp şi, eventual, resurse preţioase pentru vin, ar putea să-i ajute pe nevoiaşi sau să-şi perfecţioneze o abilitate utilă umanităţii; ironia muşcătoare i-ar rămîne pe limbă, nerostită, pentru a nu leza demnitatea adrisantului, chiar şi în lipsa acestuia etc.

Mintea sa ar fi cîmpul etern al unei lupte crîncene între tentaţie şi raţiune, din care însă raţiunea ar ieşi întotdeauna victorioasă, în cele din urmă. Dar cît de mult trebuie să te urăşti ca să fii aşa? Cu cîtă intensitate trebuie să-ţi deteşti dorinţele pentru a ţi le suprima întotdeauna? Nu admiraţie pare să-i datorăm acestui tip de sfînt moral 2.0, ci terapie.

La asta se reduce toată povestea? Avem de ales între a ne propune să devenim nişte roboţi funcţionali, sau fiinţe umane profund defecte? Doar dacă am crede că idealul excelenţei umane se reduce la considerente de ordin moral.

Încheind aici prezentarea (uşor romanţată şi extrem de fragmentară) a argumentului propus de Wolf, propun să ne întoarcem puţin la omul „cu principii“ de la care pornisem. Dacă îl privim prin noua lentilă, vedem că ceea ce admirăm la un astfel de om nu este faptul că el le aplică de fiecare dată, şi în nici un caz că îşi reduce întreaga viaţă morală la aplicarea unui singur principiu universal, ci ceva semnificativ diferit: discernămîntul cu privire la unde şi cît să recurgă la principii. Poate empatia, poate puterea de a se percepe într-un anumit fel în interacţiunea cu alţi oameni şi de a se coordona cu ei. Poate capacitatea de a delibera înainte de acţiune. Toate acestea sînt necesare pentru a face recursul la principii valoros. În lipsa unor astfel de calităţi individuale, principiile pot fi chiar periculoase. Nu de principii ferme duc lipsă teroriştii sau monştrii sociopaţi de tipul lui Breivik, ci de empatie şi discernămînt moral.

Alteori principiile sînt, ca să o spunem direct, neinteresante. Ne oferă un refugiu comod prin simplul fapt că este greu să fii în dezacord cu ele. Cine oare ar putea contesta principiul respectului pentru demnitatea şi autonomia individului? Cel puţin în societăţile democratice, majoritatea oamenilor admit existenţa unui principiu al libertăţii de expresie. Şi aşa mai departe. Bun, şi nu e tocmai acest acord larg împărtăşit o dovadă în plus a statutului lor special?

Depinde ce înţelegem prin „special“. Sigur, formularea principiilor în marile teorii etice încapsulează elemente centrale ale experienţei noastre morale. Trăim împreună. Vrînd-nevrînd, avem de-a face unii cu alţii. Un mod destul de eficient de a reduce incidenţa şi acuitatea conflictelor dintre noi este acela de a ne trata reciproc cu o minimă, ori măcar bine jucată, deferenţă. Există poate şi o valenţă estetică a respectului pentru demnitate. Doar că, iată, putem spune toate acestea, şi multe altele, despre valoarea demnităţii şi autonomiei, fără a folosi măcar cuvîntul „principiu“.

Mai mult, acordul larg cu privire la principiile generale este adesea însoţit de un dezacord sever cu privire la normele care ar trebui să guverneze tipuri de situaţii reale (şi care, „teoretic“, ar trebui derivate din principii). Limba română conţine o expresie care surprinde cu o ironie fabuloasă această relaţie. Cînd răspunzi, de exemplu, la invitaţia cuiva cu „vin în principiu“, de fapt laşi o portiţă pentru neparticipare, dacă nu chiar anunţi că şansele de a veni sînt mici. Dacă principiile ar fi percepute în limbajul comun aşa cum sînt uneori conceptualizate în teoria morală, atunci „în principiu, da“ ar trebui să fie echivalentul celei mai solemne promisiuni. Din fericire, nimeni nu o ia aşa.

Altă ilustrare pentru lungul drum al principiului către normă: o parte dintre cei care sînt de acord cu principiul libertăţii de exprimare nu vor fi de acord că acesta protejează şi calomnia, sau discursul instigator la violenţă, sau parodia religioasă (prin anumite caricaturi, de exemplu). Sigur, s-ar putea obiecta că aceste cazuri intră în contradicţie cu alte principii. Şi cum stabilim ordinea de priorităţi? Dacă ele ajung să se anuleze reciproc în cazuri particulare înseamnă că, pînă la urmă, decizia se va baza pe alte considerente decît cele de principiu.

Atît pentru societăţile în care trăim, cît şi pentru teoreticienii moralei, cea mai mare provocare este aceea de a identifica, explica şi justifica normele cele mai adecvate pentru rezolvarea problemelor interacţiunii dintre noi. Poate la fel de important, de a vedea care sînt acele calităţi umane menite a facilita funcţionarea acestor norme şi cum sînt ele produse în evoluţia biologică sau culturală. Prin comparaţie, cu principiile rezolvăm repede.

Titlul unei cărţi publicate anul trecut de Daniel Nica, colegul meu de la Centrul de Cercetare în Etica Aplicată, este Etică fără principii?. Nu ştiu dacă sînt gata să răspund pozitiv la întrebarea aceasta generală, dar aş susţine formula mai modestă „etică fără principii abstracte puse să facă singure toată treaba“.

Emanuel-Mihail Socaciu este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti şi director adjunct al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Este autorul volumului A cui este casa mea? Preliminarii la o etică a restituţiei (All, 2014).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.