Proiecţii despre trecut - cum se vede comunismul pe ecranul de cinema -
Filmul documentar, un gen niciodată răsfăţat de producători, a ajuns şi din acest motiv o formă de propagandă. Blocul sovietic a avut de aceea o producţie mai mare de documentare, însă difuzarea a fost controlată astfel încît cele neconformiste să ruleze puţin sau deloc. După 1990, studiourile au rămas fără blamatele "comenzi", fondurile au scăzut dramatic, iar pelicula a fost înlocuită, în mare măsură, de banda video, mult mai ieftină. De aceea, producţia a avut un reviriment tîrziu, iar documentarele critice despre comunism s-au născut cu greu şi au rămas multă vreme la stadiul de cronici ale evenimentelor ori au abordat doar anumite aspecte (poate marginale) ale sistemului. În România, cea mai mare parte a energiei creative pare să fi fost investită în filme despre Revoluţia din 1989. Aşa au apărut filme precum De Crăciun ne-am luat raţia de libertate (1990) al lui Cornel Mihalache şi Cătălina Fernoagă, Timişoara. Decembrie 1989 (1991) al lui Ovidiu Bose Paştina, Videogramele unei revoluţii (1992) al lui Andrei Ujică sau 1989: Sînge şi catifea (2005) al lui Cornel Mihalache. Alte subiecte precum cel al emigraţiei politice (tratat în Am ales libertatea " 1992 " al lui Copel Moscu) au apărut mai rar; de abia în 2005, în Născuţi la comandă " Decreţeii al lui Răzvan Georgescu şi Florin Iepan s-a vorbit despre o problemă socială fundamentală din aşa-zisa "epocă de aur" (interzicerea avorturilor şi stimularea creşterii populaţiei); iar Război pe calea undelor (2007) al lui Alexandru Solomon descrie sentimentul de solidaritate din jurul celebrului post de radio prin care vocile Vestului pătrundeau în casele românilor. Capodoperele transcend genurile, epocile şi curentele, ba chiar pot fi interpretate ca predicţii, astfel încît revăzînd după ani filme ale lui Emir Kusturica putem conchide că acesta a reuşit în două din filmele sale din anii ’80 să facă o radiografie corectă a sistemului comunist înainte de căderea acestuia. În Îţi aminteşti de Dolly Bell? (1981), naivitatea adolescentului Dino care crede în puterea hipnozei şi autosugestiei pentru a-şi perfecţiona personalitatea redă veridic şi simbolic deopotrivă vîrsta adolescenţei şi iluziile primilor ani de comunism. La rîndul său, Tata în călătorie de serviciu înfăţişează ieşirea Iugoslaviei din orbita URSS după conflictul lui Tito cu Stalin din 1948 din perspectiva unui copil de nouă ani. Pentru el, două evenimente sînt semnificative: un meci de fotbal între Iugoslavia şi URSS şi "călătoria" tatălui său, de fapt condamnat la muncă silnică. Instaurarea brutală a comunismului şi mai ales cooperativizarea forţată au fost înfăţişate realist chiar şi în unele filme realizate sub regimurile comuniste, dar, evident, acestea au reprezentat excepţii mai ales din cauza numărului mare de filme care au cosmetizat (adică au înfrumuseţat) perioada. Reevaluarea calmă a trecutului şi deci intrarea în normalitate o oferă mai ales apariţia unei viziuni comice asupra realităţii. Mitul lui Tito a fost abordat în modul cel mai ireverenţios, dar semnificativ în comedia Fantoma mareşalului Tito (1999) a croatului Vinko Breşan, în care, aşa cum indică şi titlul, fantoma determină un pelerinaj al veteranilor comunişti şi speranţa unora în revenirea vechiului sistem. Profesionistul (2003) lui Kovacevic´ este o altă comedie care oferă o imagine sugestivă atît a disidenţilor, cît şi a celor ce îi urmăreau în timpul regimului Miloşevici. Teja, profesorul universitar disident, a devenit directorul unei edituri şi se confruntă cu o grevă, ajungînd să fie considerat un dictator, iar pe de altă parte află că evenimente din timpul opoziţiei sale împotriva regimului lui Miloşevici au fost supravegheate şi regizate de serviciile secrete. Agentul Luka, umbra sa permanentă în ultimii zece ani, îi aduce un geamantan de acte care îi dezvăluie propriul trecut mai bine decît îl ştia el însuşi şi ajunge să-l apere de unii dintre subordonaţii săi. Surprinzător, descoperim în cele din urmă că Luka este şi el o victimă nu numai pentru că eforturile lui s-au dovedit pînă la urmă inutile, ci şi pentru că propria fiică, dezamăgită după o relaţie cu profesorul Teja, intenţionează să părăsească ţara. Astfel, cei doi eroi sînt mai umani, iar pe de altă parte devin şi mai reprezentativi, inclusiv pentru anii de comunism. Oricum, pînă acum, cea mai bună viziune critică asupra comunismului o oferă comediile. Ne putem aminti doar o comedie bună realizată în Vest despre comunism: One, Two, Three (1961) a lui Billy Wilder. De aceea, proliferarea şi succesul comediilor realizate de cei care au cunoscut regimul şi mai ales în fostele ţări comuniste se poate explica prin faptul că ceea ce inspira cîndva teamă, atunci cînd devine inofensiv sau dispare, devine ridicol provocînd un rîs eliberator. Aceeaşi joacă de-a rîsu’-plînsu’ a fost şi miza excelentei comedii germane Good Bye Lenin! (2003). În acest caz însă, perspectiva critică asupra comunismului (şi a decomunizării) a fost oferită de un regizor în acelaşi timp tînăr şi vest-german " adică de un tip care a avut prea puţin de a face cu viaţa din RDG. Dacă filmele despre istoria recentă nu au clarificat relaţia noastră cu trecutul comunist este pentru că nici nu şi-au propus în mod explicit acest lucru. Iar dacă unele dintre ele au plictisit, atunci, cu siguranţă, e pentru că sînt proaste. Dintre cei care nu suportă asemenea filme sînt aceia care nu doresc să-şi mai amintească epoca, şi care au avut o reacţie asemeni germanilor faţă de filmele despre Al Doilea Război Mondial şi fascism. Păstrînd comparaţia, e bine să ne amintim că cele mai bune filme despre Al Doilea Război Mondial şi fascism nu au apărut în primii 20 de ani care au urmat tragediei, ci (mult timp) după aceea. Deocamdată, cinematograful a rămas dator în ceea ce priveşte clarificarea relaţiei cu perioada comunistă.
