Propaganda, ajutor de nădejde al Partidului

Publicat în Dilema Veche nr. 767 din 1-7 noiembrie 2018
Propaganda, ajutor de nădejde al Partidului jpeg

Așa cum fel de fel de oameni au povestit, după 1990, cum înfruntaseră ei regimul comunist acoperind telefonul cu perna și ascultînd Europa Liberă cu volumul dat la minimum, multă lume a pretins că fusese imună la efectele propagandei și nu se lăsase înșelată de minciunile pe care le debita Puterea. Ar fi bine dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr astfel. Că au existat – din fericire – persoane care și-au păstrat luciditatea și spiritul critic, e foarte adevărat. Dar asta nu înseamnă că propaganda comunistă, desfășurată vreme de decenii, nu a avut efecte devastatoare, care se prelungesc pînă astăzi.

Aș aminti la început cît de important a fost – și este – pentru propagandă mitul liderului providențial. Cîți nu îl socoteau, în anii ’70-’80, pe Nicolae Ceaușescu un mare orator, cîți nu credeau că el era un om politic de statură internațională, respectat și temut de către mai-marii lumii… Și cîți nu scapă azi ocazia să amintească (printre ei chiar și oameni tineri) că Ceaușescu a făcut metroul, a ridicat orașe, a electrificat rețeaua feroviară, a construit uzine și fabrici etc. etc. Mitul conducătorului suprem este inseparabil de mitul partidului unic, singurul care are legitimitate deoarece doar el e în măsură să ducă la îndeplinire marile obiective: să asigure progresul țării și binele nostru. Acesta e și unul dintre punctele esențiale ale propagandei PSD: ni se repetă pînă la saturație că e cel mai mare partid și că programul de guvernare (vă mai amintiți de Programul PCR?) va aduce bunăstare și fericire. Dacă numai un singur partid are legitimitate, formațiunile de opoziție sînt văzute fie drept inutile, fie de-a dreptul nocive. Cît privește marele conducător, este de domeniul evidenței că Liviu Dragnea s-a considerat cum nu se poate mai potrivit pentru acest rol. El se zugrăvește pe sine însuși în martir al luptei politice, urmărit de forțe malefice obscure și pîndit de asasini misterioși. Iar cine a urmărit prestațiile sale televizate din ultimii doi ani a putut observa cum Antena 3 și România TV s-au străduit să-i construiască o imagine de „cel mai iubit fiu al poporului“, care conduce însă cu o mînă de fier partidul și guvernul.

Propaganda riscă să devină ineficientă dacă nu vizează niște dușmani. Sigur, lupta de clasă e de domeniul trecutului, însă demonizarea Occidentului, dimensiune majoră a propagandei comuniste, rămîne de actualitate. Cum românii circulă astăzi liber, cum se stabilesc cu milioanele în străinătate, e imposibilă reluarea cunoscutelor clișee cu „mizeria în care se zbate clasa muncitoare în Occident“ și cu „în capitalism, oamenilor li se refuză drepturi elementare“. Dar o imagine negativă a Occidentului poate fi obținută prin alte mijloace: prin echivalența dintre Bruxelles și „Înalta Poartă“, dintre comisarii europeni și comisarii sovietici, prin crearea sentimentului de „țară asediată“ pentru că, nu-i așa, străinii vor să ne fure bogățiile (cele pe care nu le-au furat deja) sau să ne transforme într-un teritoriu pentru imigranți etc. Noi sîntem un popor binecuvîntat, așa încît străinii sînt vinovați de toate relele – de aici și isteria anti-Soros, de aici și cei patru asasini care vor să-l suprime pe neînfricatul bărbat de stat, de aici izbucnirile repetate la adresa ambasadorilor străini și, în general, la adresa celor care își permit să ne facă observații și să se amestece în treburile noastre interne. Vechi refren propagandistic ce funcționa foarte bine și pe vremea lui Ceaușescu…

Și funcționa atît de bine pentru că se mula pe delirul naționalist. Puterea actuală a înțeles că asta e o rețetă infailibilă, fapt pentru care spiritul „Cîntării României“ este omniprezent. Am văzut la televizor niște emisiuni de muzică populară absolut halucinante, cu texte amintind tulburător de acel „folclor nou“ fabricat în laboratoarele propagandei PCR. E o ofensivă puternică a „românismului“, se cîntă îndrăcit „Noi sîntem români“ și „C-așa-i românul“. Dar există români și români: există românii răi, rupți de tradiții și dispuși să închine țara la „străini“, și există români buni, români adevărați, cu suflet curat și cu frica de Dumnezeu. Pentru ei, pentru acești români dintr-o bucată, sărbătorirea Centenarului a fost transformată într-un bîlci grotesc, cu cîrnați și mici sfîrîind pe grătare și cu răcnete patriotice ce ritmează sîrbele improvizate în piețe publice.

Există o carte intitulată Propagandes, semnată de un filozof (dublat de un socio­log) practic necunoscut la noi și care începe să fie uitat și în Franța. Filozoful se numește Jacques Ellul, cartea a apărut în 1962, iar specialiștii o consideră o lucrare fundamentală în domeniu. Cred că două-trei idei ale autorului merită amintite aici. Propaganda, zice Ellul, se fixează pe sentimente și idei preexistente, ea utilizează (și) materialul pe care îl are la dispoziție de-a gata. E o afirmație confirmată, în opinia mea, de continuitatea dintre propaganda comunistă și propagandă pesedistă, așa cum am încercat să sugerez mai înainte. Apoi: propaganda este eficientă în măsura în care ținta (victima) vrea – fie și inconștient – să fie mințită. Propaganda trebuie să fie continuă și durabilă, ceea ce nu e greu de realizat, deoarece cu cît e mai multă propagandă, cu atît publicul așteaptă ceva în plus. Și asta pentru că, printre altele, propaganda răspunde nevoii oamenilor de a găsi explicații, grație propagandei lumea devine comprehensibilă. În comunism, toți opozanții erau „dușmani ai poporului“, „trădători“, „renegați“ care se lăsau cumpărați cu o mînă de dolari (argumentul mercantil prindea cel mai bine pentru că mai toți românii văzuseră dolari doar în filme). Astăzi, nebunia cu protocoalele și „statul paralel“, menită a i scăpa pe borfași (de rang înalt sau ordinari) de rigorile legii, hrănește fantasmele conspiraționiste ale credulilor.

Și, peste toate, propaganda furnizează oamenilor motive de a urî, le indică obiectul urii, dușmanul care trebuie calomniat, hărțuit, murdărit, aneantizat. Discursul urii este marca inconfundabilă a Antenei 3, postul TV unde oficiază profesioniști ai minciunii și ai manipulării mediatice. Dincolo, la România TV, propaganda e mai rudimentară, ceea ce nu înseamnă că impactul ei e mai slab. Aceste televiziuni fac realmente agenda publică în măsura în care anticipează, însoțesc și legitimează manevrele Puterii. Revărsarea de ură de la Antena 3 satisface, cu siguranță, cele mai jalnice frustrări și cele mai josnice instincte ale telespectatorului captiv. Răul făcut de aceste televiziuni este imens, tocmai fiindcă ele contribuie major la răul incomensurabil pe care îl provoacă țării guvernarea PSD ALDE. Culmea ironiei, Gâdea, Ciuvică și ceilalți folosesc frecvent cuvîntul „propagandă“ pentru a-i desemna pe cei care se situează pe o poziție diferită. Tertip clasic, folosit pentru a falsifica perspectiva și a șterge urmele…

Dacă ieșim din cercul nostru limitat de „prieteni“ de pe Facebook și ne uităm la ce scriu alții, avem serioase motive de descurajare. Constatăm că propaganda Puterii prinde la multă lume, constatăm că unii își exprimă admirația față de Mircea Badea și Victor Ciutacu, alții reiau aberațiile debitate de Eugen Nicolicea sau Codrin Ștefănescu. Sînt categorii de oameni care nu văd nimic scandalos în faptul că avem o doamnă prim-ministru incapabilă să citească fără poticneli de pe foi („E pregătită, e pregătită!“, repetau cu obstinată convingere doi locuitori din Videle într un reportaj de pe site-ul Recorder), că avem miniștri, de la Liviu Pop la Dănuț Andrușcă, ale căror capacități intelectuale sînt în mod flagrant limitate. Dar și aici nu avem cum alunga gîndul că există o continuitate de la Chivu Stoica la Andrușcă, de la Emil Bobu la Liviu Pop, de la Aneta Spornic la Carmen Dan. Astăzi, democrația din România agonizează. Propaganda comunistă a fost o vastă, sinistră operațiune de îndoctrinare și tîmpizare, iar propaganda pesedistă este o nu mai puțin ticăloasă operațiune de anesteziere a conștiințelor. 

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.