Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii româneşti şi îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări? O fi disproporţia dintre mijloacele intelectuale şi năzuinţa de a înfăţişa ceva în viaţa publică? O fi năzdrăvănia copilărească a unei societăţi tinere chemată la o viaţă prea matură pentru puterile încă necoapte ale multora?

În privinţa acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenţia oamenilor de ştiinţă, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan îşi cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adică în idei, şi prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată vom căuta să găsim din punctul de vedere întîi lămuririle ce ne trebuiesc.

Mai întîi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înţelege rău decît a nu înţelege deloc, şi mai adesea ea se manifestă sub forma pretenţiei. Pretenţia ne loveşte prin contrastul între ceea ce ni se anunţă şi ceea ce ni se dă în adevăr.“

Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viaţa noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunţă? După titlul ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne aşteptăm să vedem aci nişte deosebite vederi asupra atîtor însemnate chestiuni dezbătute şi cercetate cît mai adînc posibil. Ce ni se dă? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă şi imposibilă şi o vădită ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere.

O foaie politică, avînd pretenţia să critice starea financiară şi economică a ţării, scrie de exemplu pe nerăsuflate:

„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă şi corupţiune, atitudinea duplice şi plină de fineţe ordinară au contribuit a înregistra pentru colectivitate, atît în întru cît şi în afară, atîtea succese aparente, fie chiar cu preţul unor dureroase şi penibile sacrificii impuse ţării, din nenorocire însă în chestiunile economice şi financiare, aptitudinile şi inteligenţa acestei colectivităţi nu corespund deloc nevoilor situaţiunei, şi se afirmă cu totul neputincioasă de-a învinge dificultăţile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea însăşi le provoacă prin imprudenţele, versatilitatea şi incapacitatea sa notorie.“

Ni se anunţă o cercetare asupra finanţelor şi economiei şi ni se dă extravaganţe de acestea. Care este numele acestei nepotriviri? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său.

Să lăsăm însă strîmtele exemple individuale cu care n-am putea sfîrşi niciodată, şi să luăm un exemplu mai larg.

Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic; dînşii sînt colegi de barou şi îşi aleg pe decanul lor de conductor politic! Fiecine înţelege că voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretenţiunea nici mai mult, nici mai puţin decît să ia frînele guvernului în mînă. Presupunînd că d-l Vernescu ar fi chemat odată să formeze un cabinet şi apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale desigur nu i-ar fi de ajuns, şi atunci s-ar întîmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se anunţă, şi ceea ce ni se dă“, despre care vorbeşte d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea pretenţia, dar nu mijloacele pentru a guverna.

Însă în politică, se va zice, nu atît numărul cît greutatea se socoteşte. Atît mai rău pentru grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaşte lumea de la noi e ştiut că, din punctul de vedere al capacităţilor politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atît de mare nepotrivire între pretenţie şi mijloace.

Pretenţia neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societăţii noastre, în ştiinţă, în artă şi mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan cînd ar citi studiile financiare ale României? Cînd ar vedea că în privinţa instrucţiei Naţiunea voieşte numaidecît să ne potrivim cu Saxonia şi cu Würtembergul? Cînd ar auzi că un bărbat politic nu are altă dorinţă decît ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume?

Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicaţiuni extravagante, prin don-chişonade şi caricaturi politice: pretenţia lipsită de mijloace.

O mişcare de reacţiune în contra acestei boli se va face desigur; această mişcare a şi început. Bunul-simţ politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surîde la frazele umflate şi extravagante.

Pe zi ce trece cultura se lăţeşte, şi dacă astăzi nu avem încă acea mişcare multiplă şi ordonată a vieţii publice, pe care o au ţările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizaţie, avem însă un bun-simţ naţional caracteristic, mult mai durabil decît boala trecătoare a blagomaniilor şi pretenţiilor ridicule.

A fost un timp cînd tiradele de liberalism mistic, de don-chişonade politice, de articole isterice găseau admiratori; mai tîrziu succesele acelora au scăzut, şi astăzi putem zice că e aproape imposibil.

Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proştii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămînă individuală şi să se amestece cît mai puţin în viaţa noastră publică.

Voinţa naţională, 20 august 1885