Tipare 

Avem de toate, ca-n cîntecul pamfletoidistic al Planetei Moldova: dependenţa de celălalt, de ciocolată, de jocuri de noroc, de Internet (de Facebook, mai precis), de sex, de muncă, de adrenalină, de şoping, de abţibilduri cu Barbie, de culoarea galbenă, de exerciţii fizice, de alcool, de heroină, de medici, de oxigen, de curăţenie, de divaisuri, de orice, de tricouri de bumbac, de nimic… În societatea asta globalizată, aproape că fără să respirăm şi ne descoperim dependenţi. Pentru că fiecare dependenţă creează în jurul ei un strălucitor cocon de iţe emoţionale, economice şi ideologice care ne leagă mai tare de obiectul dependenţei. 

Pentru început, este simplu să găseşti în repetiţie, în tipar, un mijloc de a gestiona nişte emoţii. Depindem, iniţial, mai degrabă de ritm şi ritual, decît de obiectul în sine. Luaţi, de exemplu, banalul duş de dimineaţă – v-aţi pus problema că aţi putea avea un profil adictiv? Mulţi dintre noi ajung să simtă o stare de disconfort toată ziua, dacă vreo circumstanţă nu le-a permis să-l facă. Nu pentru că obiectiv sînt murdari. Ci pentru că li s-a ciobit tiparul, pentru că o sincopă a înţepat cotidianul. Obişnuinţe 

Apoi e ca la carte: te trezeşti dimineaţa. Da, da. Bei cafeaua, da, da... şi ţigara, da, da.. şi duşul, da, da... Şi eventual şi Internetul, cu toţi apucaţii ăia matinali care au apucat să posteze de cu seara. Da, da... E ca un ceas. Nu trebuie să fii alcoolic sau heroinoman ca să fii dependent. Într-un mod soft sîntem cu toţii dependenţi de ceva, toleranţi faţă de tabieturile, ticăielile sau obişnuinţele celorlalţi. Nimeni nu se gîndeşte, în această etapă, la terapie sau la vreo boală. Pe de altă parte însă, obişnuinţa înseamnă o imensă oportunitate economică. Tabieturile noastre alimentează buzunarele arareori fair trade ale îmbuibaţilor capitalişti, care au aproape orice produs ne-am putea imagina la îndemîna obişnuinţei noastre. E un tîrg simplu – pentru orice obişnuinţă a noastră, piaţa creează un produs. Ar trebui să fie de ajuns, dar piaţa ne caută la... 

...Compulsii 

Ne caută la acele resorturi interne care ne fac să nu ne putem abţine. Să tremurăm în faţa standului cu îngheţată sau cu rochiţe sau cu maşinuţe şi să vrem intens-aci-şi-amu obiectul. Să-l posedăm apoi simţind o ardentă eliberare aproape erotică, o covîrşitoare energie. Care va scădea ca intensitate dacă obiectul nu-şi schimbă din însuşiri. Nici o problemă. Capitalistul veghează şi ştie cît de compulsivi putem fi. Nu o ştie conştient, nu a studiat tratate de psihologie a adicţiilor, dar o simte undeva în stomacul compulsiilor lui. Şi, ca urmare, se va folosi de această slăbiciune. Şi ne va rîcîi îndelung la coarda sensibilă, obligîndu-ne să dezlănţuim animalul din noi, în speranţa deşartă a unei eliberări emoţionale. 

Controlul impulsurilor 

E momentul să intre în joc şi psiho-profesionistul. Să explice că această înşiruire tipar-obişnuinţă-compulsie este una care ţine de o patologie a minţii (şi nu a sufletului, pentru că termenul de patimă este perimat şi oricum nu prezintă interes economic). Adicţiile, mai nou, fie că e vorba de sex, de cumpărături sau de ţigări, sînt catalogate şi atent poziţionate drept condiţii patologice. Ergo, ca boli, mai pe înţelesul mulţimii. 

Evident, o boală necesită tratament. O boală este un lucru, ceva la care te poţi raporta, care are un debut şi un deznodămînt, care poate antrena un al doilea cerc economic al cîştigului şi exploatării. Cu cît sînt mai multe adicţii pe piaţă, cu atît mecanismul economic al întreţinerii şi apoi a iluzoriei lor vindecări este mai vivace.

Mai mult decît atît, o boală este mai puţin apăsătoare moral decît o patimă. E mai uşor să explici cuiva că ţi-e slab axul serotoninergic şi că ai un control slab al impulsurilor, pentru că ţi-au spus medicii, nu? E mai uşor să spui asta decît să vorbeşti despre cît de mult eşti robit de acel mic ritual de a plăti cu cardul a nu ştiu cîta cămaşa pe care, din momentul achiziţiei, ştii că nu o vei purta… 

Dependenţe fizice 

Cercul se închide rotund. Trăim pe o piaţă a dependenţelor în plină dezvoltare. Ceea ce înseamnă că predispoziţia noastră pentru repetiţie şi ritual, micile noastre obişnuinţe şi slăbiciuni sînt întreţinute copios de un mecanism economic, cu sprijinul inocent al ştiinţelor psi (psihiatria, psihologia…). Rezultă o pletoră de clasificări şi propuneri de noi diagnostice, care într-un fel justifică şi slăbiciunea şi întreţin sau creează noi cicluri de consum. Nu că patimile n-ar fi existat de cînd lumea. Dar a profita global de slăbiciunea noastră nu mi se pare corect. Dacă aş avea un duhovnic, acum, despre aceste lucruri mi-ar veni să-i vorbesc. Dar n-am, aşa că mai dau o raită pe Facebook, să văd ce post-uri au apărut azi.

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.