Inevitabil, de fiecare dată cînd mă apuc să scriu despre un grup de oameni fără să am acces la statistici clare, mă simt oarecum stînjenit de faptul că sînt nevoit să generalizez pornind de la simple observații empirice, cam ca acel personaj care citise prea multă istorie și, într-o pornire de entuziasm, iese afară să vadă poporul, dar nu vede decît femei, bărbați, copii și nici urmă de popor. Așa că luați, vă rog, cu un grăunte de sare opiniile ce urmează.

Mi-am propus să vorbesc despre românii din diaspora, deoarece îmi sînt mai familiari, pe de o parte, iar pe de alta pentru că sînt mai clare caracteristicile unui anumit grup etnic atunci cînd îl compari cu altul (sau altele)

Prima caracteristică despre care vreau să vorbesc nu este cea mai importantă, dar am găsit-o surprinzătoare, nu m-aș fi gîndit niciodată la ea dacă nu mi s-ar fi atras atenția: este vorba despre lipsa conciziei. Avem impresia că cea mai bună strategie ca să ne facem bine înțeleși este să vorbim mult și înflorit, iar atunci cînd constatam că nu sîntem înțeleși – și aici trec deja la o altă caracteristică –, atribuim acest fapt lipsei de inteligență a interlocutorului. Căci aceasta este una dintre cele mai comune idei în lumea diasporei românești: sîntem înconjurați de proști. Există un sîmbure de adevăr aici, în multe cazuri chiar sîntem, căci atunci cînd ești proaspăt aterizat într-o altă lume, ai șanse foarte mari să faci o muncă sub calificarea ta, drept urmare vei fi înconjurat de oameni mai puțin școliți decît tine. Și de aici generalizarea, nu neapărat justificată, dar explicabilă.

Iar apoi, dacă vrei să afli ce gîndește, sincer, cineva, cea mai bună strategie este să fii prin preajmă în momentele în care se crede singur. Cînd cuplul de români se află la celălalt capăt al lumii, cei doi vorbesc între ei în public fără nici o jenă, ca și cum cei din jur nici n-ar exista, căci nu se așteaptă ca cineva să le înțeleagă limba. Și constați că, atunci cînd nu se ceartă între ei (conform observațiilor mele, cuplurile de români se ceartă – în public, cel puțin – mai mult decît media), cu siguranță bîrfesc. Aflăm, de pildă, despre cutare adolescent că are față de prost cu căciula aceea trasă pe o ureche, despre cutare doamnă că ar face mai bine să nu și lase șuncile la vedere, iar despre cutare „maimuță“ că o să-și piardă imediat pantalonii. Și iată-ne ajunși la un alt punct nevralgic, și anume rasismul. Românilor nu le plac arabii, „ciorile“ (în această categorie intră o gamă variată de cetățeni, de la indieni pînă la africani) și nu au încredere în asiatici.

Am spus asiatici? Nu doar despre ei este vorba. Românii nu au încredere, punct! Ne este mereu teamă că ceilalți or să ne înșele (mai cu seamă românului îi este teamă de român) că or să ne exploateze, într-un fel sau altul.

Și pentru că sîntem naturi suspicioase, teoriile conspirației nu-s teorii pentru noi, sînt adevăruri imuabile. E clar că americanii n-au pus piciorul pe Lună, în schimb au făcut și ei ceva, și-au dărîmat Turnurile. Vaccinurile sînt lucrarea diavolului, și nici Soros nu-i străin de afacerea asta.

Bombănim mult și ne place să credem că dacă umblăm încruntați o facem pentru că sîntem singurii sinceri într-o lume plină de ipocriți, dar lucrurile sînt ceva mai nuanțate: împărțim încruntarea cu rușii, ucrainenii și bulgarii. Venim din societăți similare, în care zîmbetul e semn de slăbiciune, dacă nu cumva chiar de neghiobie. „Ce rîzi, bă, ca prostu’?!?“ nu are echivalent uzual în engleză. Și mai mult decît orice, ne este teamă să nu ne facem de rîs.

Sîntem ceva mai agresivi decît occidentalii, dar mai puțin beligeranți decît vecinii noștri de la Răsărit. Îmi amintesc de odiseea unei companii americane producătoare de echipament sportiv, ai cărei manageri nu înțelegeau, pur și simplu, ce cusur au mingile lor, cum se face că în Rusia se vînd mii de bîte de baseball, dar nici o minge.

Dar acestea sînt, pînă la urmă, trăsături oarecum banale, care vă sînt familiare, drept urmare o să scot artileria grea de la naftalină și o să îndrept firul narațiunii înspre o caracteristică de a noastră despre care se vorbește puțin (sau chiar sau deloc), înspre ceea ce consider a fi cel mai mare defect al nostru: lipsa acută de savoir-vivre. Sîntem mereu la extreme, ba ne zbatem cu disperare, ba ne lăsăm călcați în picioare cu o resemnare mioritică, cu rare zvîcniri de revoltă. Nu avem exercițiul autoanalizei, nu știm cine sîntem și ce vrem, ne preluăm valorile en gros din mediul în care trăim și ne ducem cu ele în groapă, fără să le punem niciodată la îndoială. Evident că lucrul acesta naște niște frustrări monstruoase, căci atunci cînd trăiești o viață structural incompatibilă cu personalitatea și caracterul tău și nu reușești să identifici această incompatibilitate, existența devine o povară cumplită. De altfel, nimeni nu-i scutit de acest sentiment – iar dacă nu l-ați simțit niciodată, înseamnă că nu acordați suficientă atenție ideilor și imaginilor care vi se perindă prin minte – dar conaționalii îmi lasă impresia că zăbovesc mai mult decît alții în spațiul acesta angoasant.

Probabil că faptul acesta are legătură, printre altele, cu educația autistă care ne-a fost administrată și care ne-a păgubit de spiritul critic și cu atmosfera oprimantă în care am trăit pînă în anii ’90.

Și, în sfîrșit, sîntem prea critici cu noi înșine. Dar aceasta este o caracteristică universală, întîlnită la mai toate popoarele. Persoana cea mai potrivită să ne descrie obiectiv ar fi străinul care a trăit suficient în mijlocul nostru. Căci noi întreținem, inevitabil, o relație ambiguă de ură – iubire față de noi și de ai noștri, drept urmare ne este imposibil să fim obiectivi.

Dar avem și punctele noastre forte: sîntem creativi, ambițioși și muncitori. Poate că nu mutăm munții din loc prin rugăciune, dar dacă sîntem bine plătiți și tratați corect, îi mutăm la cererea clientului. Presupun că asta vine ca o surpriză, pentru că în general românii se percep pe ei înșiși ca fiind un popor mai degrabă leneș, dar dacă mi-e permis să îmi dau cu părerea aș susține că sîntem lipsiți mai degrabă de motivație decît de vlagă.

Ca un călător pasionat ce mă aflu, am avut ocazia să vizitez țări comparabile ca nivel de trai din diferite colțuri ale lumii și am învățat să îmi apreciez conaționalii pentru faptul că știu să își trăiască sărăcia cu demnitate. În satele românești în care bunăstarea se lasă încă așteptată, oamenii trăiesc, în general, în lipsuri, dar nu în mizerie.

În concluzie, îndrăznesc să afirm că nu avem motive să ne autoflagelăm, căci, parafrazîndu-l pe Sartre, am făcut ceea ce s-a putut din ceea ce istoria a făcut din noi. Se putea mai bine? Sigur că da. Dar se putea și mai rău. 

Adrian Benea este sociolog.

Foto: Lucian Muntean