Ar trebui să încep cu cele patru penaltiuri ale apocalipsei. Dar nu pot, e ceva care atîrnă mai greu în traista cu tristeţi. S-a întîmplat în anul în care vecinii vedeau capătul tunelului, iar noi ne afundam tot mai tare în el.

În vara acelui an 1989, la buza Parisului au ajuns doi ciclişti umăr la umăr. Ultima etapă a Turului Franţei avea alura unui drum regal, de la Versailles pînă pe Champs-Élysées. Un contratimp individual, adică fiecare pe „calul“ lui. Laurent Fignon cîştigase deja două Bucle. Era exponentul tinerilor care aveau să schimbe lumea, parizian, modern, hippie 80’s style, o altă rasă decît cea a zeului pe care îl răsturnase, Hinault, iţit dintr-o familie de cultivatori de ceapă din Bretania. Fignon purta tricoul galben sub un păr blond. Americanul Greg LeMond purta şi el ceva. O şmecherie. O bicicletă cu ghidon de triatlon, asupra căreia stătea aplecat ca într-un act erotic, aerodinamic ca o săgeată. Echipa lui Fignon s‑a gîndit să-l pîrască organizatorilor. Aşa ceva nu trebuia să fie regulamentar. Dar n-a făcut-o. Nu era nobil. În Franţa, modernitatea are şi ea o limită. În ultima zi, Fignon avea 50 de secunde avans. De la fosta reşedinţă a Ludovicilor pînă în buricul tîrgului erau vreo 24 de kilometri. Pe o asemenea distanţă, 50 de secunde puteau fi 50 de minute, tot aia. Diferenţa era decisivă între oameni de acelaşi calibru. Era ca şi cum ai spune că într-o semifinală mondială Germania-Brazilia nemţii pot da șapte goluri. Aberant. Deci nu se mai putea întîmpla nimic. Nimic în afară de totul.

Imaginea bîntuie. Fignon se prăbuşeşte imediat după linia de sosire. Viaţa, pentru el, era un transatlantic de pe care căzuse şi care se îndepărta tăcut, pe marea neagră ca uleiul. Tocmai pierduse Turul Franţei pe care nu îl putea pierde. Pentru opt secunde, cea mai mică diferenţă de pînă atunci şi de atunci pînă acum. 3.000 de kilometri, trei săptămîni, opt secunde. Mai puţin decît ar alerga Bolt suta. Mai cît să curgă un espresso. Şi să rosteşti cu simţire cuvintele lui Verlaine despre o inimă rănită de viori şi Debarcare. Fignon a învăţat mai degrabă continuarea lor. „Tout suffocant et blême, quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure.“ Două Tururi cîştigate. Şi ce dacă? Toată lumea îşi va aminti veşnic de aceste opt secunde blestemate, ratarea secolului. Cariera lui a arătat mereu a vază Ming ciobită.

Sînt fotbalişti care dau peste sau pe lîngă poartă de la un metru, de unde „a rata“ necesită un talent aparte. Tipi care sărbătoresc victoria şi ea le fuge de sub nas, în toate sporturile. Am fost martorul unei finale de campionat mondial de handbal fete în care, Ungaria avînd cinci goluri avans la cinci minute de final, antrenorul Lajos Mocsai a început să dirijeze cîntecele galeriei miilor de fani maghiari, întors cu spatele la joc. Timp în care adversarele din Franţa înscriau gol după gol şi întorceau destinul ca şi scris. Această ratare fabuloasă depăşeşte înţelegerea, dacă iei în calcul că aceeaşi echipă, cu acelaşi antrenor, pierduse trei ani mai devreme finala olimpică în condiţii similare, doar că în faţa Danemarcei. Ajungi să dai în bobi, să mergi la vrăjitoare.

Ratarea devine o vocaţie, un ideal, o iubită. E la limita patologicului.

Sportul este despre clasamente, despre ierarhii, despre titluri. Învingătorii nu iau totul. Ratările lui îşi au şi ele campionii lor.

Milan care pierde, în faţa lui Liverpool, o finală de Liga Campionilor pe care o conducea la pauză cu 3-0 merită un podium. Dar medalia de aur aparţine bărcii de patru condamnaţi la a pluti etern pe Styx-ul fotbalului, mereu refuzaţi de un Caron cu mustaţă şi plete care e acolo doar pentru ei, doar pentru nemurirea neliniştii lor. Vedeţi, cînd ne referim la finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, singurul drum cu victorie finală al fotbalului românesc, ne stă mintea numai la Duckadam şi la calmul lui nepămîntean, la Balint şi Lăcătuş care, în faţa refuzului unora dintre colegi de a suporta presiunea loviturilor de departajare, s-au dus la Emeric Ienei şi i-au zis: „Lasă, nea Imi, batem noi şi te facem mare!“. Ce tupeu! Ne gîndim chiar la căpitanul echipei, Tudorel Stoica, marele ratangiu al finalei, în sensul în care a ratat-o, n-a fost, fiind suspendat. Eroii însă, în sensul tragediilor antice, au fost ceilalţi. Pentru ei ţesătura realităţii s-a rupt şi au căzut în ceva care nu se mai termină. Adică ei erau Barcelona, Dumnezeule! Şi Majaru tocmai ratase, apoi a ratat şi Bölöni. Şi ei erau Barcelona, şi ceilalţi cine erau? Nişte unii, veniţi din peşterile Estului. Alexanko a tras în stînga. Chix. Nu s-a manifestat dramatic. În fond, nimic nu era pierdut. Pedraza a tras tot în stînga. El, măcar, şi-a pus mîinile în cap. Pichi Alonso a tras şi el în stînga. Ca şi cum era un magnet acolo. Dar a tras atît de prost, încît Duckadam a prins-o nu doar cu mîinile, ci şi cu corpul cumva, aproape că l-a enervat mingea aceea atît de penibil trimisă spre el încît părea o insultă. După care pînă şi un copil ar fi putut ghici unde trage Marcos. Sigur, acum e uşor… Marcos a tras în dreapta. Şi gata. Triumful unei echipe de sub Ceauşescu, istorie, bla-bla. Şi ceilalţi, cei care au fost ca o antiruletă rusească, patru gloanţe la tîmplă, toate ratate? Nu putem decît bănui nopţile lor. Cum, în vis, schimbă realitatea, gol, bucurie, o viaţă normală. Şi cum dimineaţa vine ca un criminal.