Războiul liniştit

Paul MCAULEY
Publicat în Dilema Veche nr. 567 din 24-30 decembrie 2014
Războiul liniştit jpeg

În fiecare zi, băieţii se trezeau cînd se aprindeau luminile, la 06.00. Îşi făceau duş şi se îmbrăcau, îşi făceau paturile, lustruiau dormitorul şi erau supuşi inspecţiei unuia dintre lectorii lor. Micul dejun consta dintr-o bucată mare şi informă de terci de porumb şi un degetar de ceai verde. Mîncau repede, fiecare băiat stînd în faţa unuia din fraţii lui la masa lungă, fără vreun alt sunet afară de hîrşîitul lingurilor de plastic în castroanele din acelaşi material. Erau paisprezece cu toţii, înalţi, palizi şi slabi ca nişte puieţi de pom. Cu ochi albaştri. Scalpurile lor golaşe străluceau în lumina rece, cînd se aplecau deasupra hranei lor neîndestulătoare. La două mii şase sute de zile erau pe deplin maturizaţi, dar păstrau încă urme de stîngăcie adolescentină. Purtau cămăşi şi pantaloni din hîrtie gri şi sandale de plastic. Pe cămăşile lor, pe piept şi pe spate, erau tipărite numere roşii. Numerele nu erau succesive, fiindcă mai bine de jumătate din cîţi erau iniţial fuseseră eliminaţi în timpul stagiilor timpurii ale programului.

După micul dejun, băieţii stăteau în poziţie drepţi în faţa marelui ecran, flancaţi de lectorii lor şi de avatarurile instructorilor. Un steag umplea ecranul dintr-un capăt în altul şi de sus pînă jos, un steag adevărat, filmat undeva pe Pămînt, unduind uşor ca şi cum ar fi fost surprins de un curent de aer. Lumina lui verde le acoperea feţele şi aprindea scîntei în ochii lor, în vreme ce ei stăteau cu spatele drept, pe două rînduri, cu palma de la mîna dreaptă răsfirată pe piept ca o stea de mare, rostind Legămîntul de Credinţă. Aceleaşi ritualuri în fiecare dimineaţă. Acelaşi film. Acelaşi steag unduindu-se în exact acelaşi mod. Acelaşi fragment albastru, vizibil pentru o jumătate de secundă în colţul din stînga sus – cerul albastru al Pămîntului.

Unul dintre băieţi, Dave #8, căuta zilnic din priviri acea mică sclipire albastră. Uneori se întreba dacă fraţii lui se uitau şi ei după ea, se întreba dacă şi ei simţeau o atracţie mistuitoare pentru lumea pe care fuseseră creaţi să o apere, dar pe care n-o puteau vizita niciodată. Nu vorbea deloc despre ea, nici măcar cu prietenul lui cel mai bun, Dave #27. Lucruri precum acela – trăiri care te făceau să te simţi diferit de fraţii tăi – le ţineai pentru tine. Să fii diferit era o slăbiciune, iar orice fel de slăbiciune trebuia suprimată. Chiar şi aşa, la începutul fiecărei zile, Dave #8 anticipa fugarul licăr al acelui petic de cer de pe Pămînt şi, de fiecare dată cînd îl vedea, simţea un tremur de dor în inima lui.

Lectorii şi instructorii lor rosteau şi ei Legămîntul de Credinţă: preoţii Aldos, Clarke, Ramez şi Solomon, în veşmintele lor albe şi încinse la brîu cu o sfoară; feţele instructorilor plutind în vizierele avatarurilor lor – carcase de plastic cu înfăţişare umană, în mărime naturală. Lunea, miercurea şi vinerea erau instructorii pentru managementul ecosistemului, inginerie şi sociologie; în restul săptămînii erau cei de teoria războiului, psihologie, economie, hindusă, japoneză, mandarină şi rusă – băieţii se descurcau deja fluent în engleză, lingua franca a inamicilor, doar că unele comunităţi ale acestora foloseau încă limbile ţărilor de baştină ale strămoşilor lor, aşa că băieţii erau nevoiţi să le înveţe şi pe acelea.

Instructorii predau cursuri teoretice dimineaţa şi lectorii ţineau cursuri practice după-amiaza şi seara: întreţinerea şi repararea costumelor de presurizare, construcţia şi implementarea de analizoare şi demoni de date, simulări de conducere şi de zbor, scenarii de imersiune – toate îi familiarizau pe băieţi cu fiecare aspect al vieţii cotidiene din oraşele inamicului. Practicau arte marţiale, construcţia de bombe şi sabotajul, se antrenau cu bastoane, săbii, cuţite şi orice alt fel de armă contondentă sau tăioasă. Versiunile de antrenament aveau un grad mai mare de dificultate, astfel încît ei să găsească versiunea reală mai uşor de rezolvat. Învăţau să dezmembreze, să repare şi să folosească arme de foc în orice fel de condiţii – în întuneric, într-o centrifugă care îi arunca în toate direcţiile, în condiţii extreme de căldură şi frig, dar şi în combinaţii de ploaie, ninsoare şi vînturi puternice, în simulatorul de vreme. Sigilaţi în costumele lor de presurizare. Sub apă.

În fiecare a zecea zi, erau conduşi în şir indian printr-un lung pasaj tubular ce cobora în compartimentul de mărfuri al unei navete care îi ducea pe orbită. Plutind lipsiţi de greutate în tubul capitonat şi fără ferestre, unde fiecare mişcare trebuia să pornească din centrul de greutate al corpului şi fiecare lovitură producea o reacţie egală în sens opus, ei erau nevoiţi să înveţe, iar şi iar, lupta corp la corp şi folosirea armelor.

Lectorii pedepseau fiecare greşeală. Părintele Solomon, cel care superviza cursurile de arte marţiale, era cel mai rapid în mînuirea bastonului de şocuri. Dave #8 şi fraţii lui participau la istovitoare înfruntări de box, capoeira şi karate pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, dar cei mai mulţi dintre ei sufereau cel puţin un şoc în absolut fiecare şedinţă.

Uneori cursurile practice erau inspectate de un avatar care purta o faţă de femeie. Lectorii o tratau cu o deferenţă pe care nu o mai arătau altcuiva şi îi răspundeau imediat la întrebări. De obicei, ea nu spunea absolut nimic, privind antrenamentul băieţilor vreme de cîteva minute sau o oră, pentru ca apoi să dispară din viziera avatarului, iar silueta acestuia să se retragă din sala de gimnastică şi să revină la locul ei. Numele femeii era Sri Hong-Owen. Băieţii trăseseră, cu mult timp în urmă, concluzia că ea trebuia să fi fost mama lor. Nu conta că nu arăta deloc ca ei. La urma urmelor, ei fuseseră croiţi să-i semene inamicului, trataţi cu aceleaşi terapii genice, înzestraţi cu aceleaşi ajustări metabolice, cu aceleaşi aşa-zise îmbunătăţiri. Duşmanii fuseseră umani înainte de a se schimba în rău, aşa că trebuia ca băieţii să înceapă, la rîndul lor, ca fiinţe umane. Şi fiindcă erau clone, motiv pentru care aveau numere şi erau numiţi cu toţii Dave (o glumă întîmplătoare a unuia dintre instructori, pe care băieţii au integrat-o în mitologia lor tainică), trebuia să fi avut cu toţii aceeaşi mamă…

Deşi nu aveau nici o dovadă că femeia aceea era mama lor, ei aveau credinţa că era. Iar credinţa era mai puternică decît orice simplă dovadă, fiindcă venea de la Dumnezeu, iar nu de la minţile oamenilor. Ea nu îi vizita des. O dată la fiecare cincizeci de zile sau cam aşa ceva. Băieţii se simţeau binecuvîntaţi de prezenţa ei, munceau mai din greu şi erau mai bucuroşi cîteva zile după aceea. Altfel, rutina stabilită era invariabilă: un lucru extrem de serios, precum deprinderea modurilor în care să omoare şi să distrugă. Învăţau cum se poartă un război.

Serile, după misă, cină şi lupte, în timpul cărora băieţii făceau cu schimbul în a-şi mărturisi păcatele şi a îndura judecata făcută de fraţii lor, urma politica. Filme pline de mişcare, în culori strălucitoare şi cu muzică pompoasă relatau fapte de curaj şi sacrificiu din istoria Marii Brazilii, arătau cum inamicii au trădat umanitatea adăpostindu-se pe Lună în timpul Răsturnării1, cum au refuzat să se întoarcă pe Pămînt şi să ajute la reconstrucţia lui, şi, în schimb, au fugit pe Marte şi pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, dar şi cum un grup de marţieni a încercat după aceea să atace Pămîntul prin devierea unuia dintre asteroizii troieni, ale căror orbite eliptice în jurul Soarelui o traversau pe cea terestră, pe o traiectorie de impact. Complotul a eşuat, o misiune sinucigaşă a unor adevăraţi eroi a detonat bombe cu hidrogen deasupra aşezărilor marţiene de la Ares Valles şi Hellas Planitia şi a deviat traiectoria unei comete care cădea spre Soare. Cometa a fost sfărîmată cu mai multe bombe cu hidrogen, iar fragmentele ei au brăzdat un şir de cratere imense în jurul ecuatorului lui Marte şi au şters orice urmă de viaţă de pe suprafaţa planetei roşii. Dar inamicii au continuat să comploteze în cuiburile şi vizuinile lor de pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, fiind angrenaţi activ în elaborarea celei mai mari crime din istoria umanităţii, prin prelucrarea genetică antievolutivă a genomurilor lor.

În funcţie de ceea ce li se servea la masa de dinainte, băieţii ştiau întotdeauna ce fel de film li se va arăta. Mîncărurile lor preferate, dulci şi înotînd în grăsime, înainte de istorie şi eroi; terci şi legume fierte simplu, înainte de crime împotriva umanităţii.

În scurtele clipe de răgaz, ei discutau despre eroii pe care îi admirau cel mai mult şi bătăliile în care le-ar fi plăcut cel mai mult să lupte şi făceau presupuneri despre locul în care ar putea merge şi ce ar putea face după ce-şi vor fi terminat pregătirea. Deşi războiul nu fusese încă declarat, era evident că erau antrenaţi să lupte cu inamicul. Dave #27, care primea o instruire suplimentară de la părintele Aldos privind trăsături ale credinţei şi ale naturii de pe Gaia, credea că, dacă se vor dovedi cu adevărat viteji, vor fi remodelaţi în fiinţe umane obişnuite. Dave #8 nu era atît de sigur de asta. În ultimul timp, era tulburat de un paradox simplu: dacă el şi fraţii lui fuseseră creaţi de o tehnologie care era rea, cum ar fi putut ei vreodată să facă bine? A meditat la asta timp îndelungat şi, în cele din urmă, i-a destăinuit gîndurile lui Dave #27, care i-a spus că orice fel de bunătate poate izvorî din rău, tot aşa cum cele mai frumoase flori pot să-şi aibă rădăcinile în murdărie. Nu aceasta era povestea întregii rase umane? Toţi am fost căzuţi. Toţi care au trăit cîndva au fost întinaţi de păcatul originar. Cu toate acestea, oricine poate dobîndi raiul dacă îşi ispăşeşte păcatele cultivîndu-şi credinţa, preamărindu-L pe Dumnezeu şi veghindu-I creaţia. Chiar şi duşmanii puteau fi mîntuiţi, dar ei l-au refuzat pe Dumnezeu, pentru că au vrut să fie dumnezei ei înşişi, guvernînd micile raiuri pe care ei le-au creat. Raiuri care erau raiuri doar cu numele şi care erau blestemate să devină iaduri în ciuda orgoliilor creatorilor lor, fiindcă le lipsea bunăvoinţa care vine doar de la Dumnezeu.

— Noi sîntem păcătoşi ca origine şi ca înfăţişare, dar nu şi prin faptă, spunea Dave #27. Noi nu ne folosim talentele pentru a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, ci pentru a-I sluji. Am putea fi chiar mai aproape de îngeri decît alţi oameni, fiindcă noi sîntem pe deplin dedicaţi slujirii Treimii. Fiindcă noi sîntem războinici sfinţi care cu bucurie şi cu nerăbdare ne-am da vieţile pentru Dumnezeu, Gaia şi Marea Brazilie.

Dave #8, îngrijorat de strălucirea din ochii lui Dave #27, şi-a prevenit fratele că tocmai cădea în păcatul de moarte al mîndriei.

— Vieţile noastre pot fi dedicate apărării lui Dumnezeu, a Gaiei şi a Marii Brazilii, dar asta nu înseamnă că sîntem în vreun fel asemenea eroilor din marile legende.

— Atunci, noi ce sîntem?

— Soldaţi, răspunsese Dave #8. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Romanul Războiul liniştit de Paul McAuley a apărut la editura Paladin în traducerea lui Nicu Gecse. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.