Continuăm investigaţia de­spre „Cum locuim“ în­ce­pu­tă în Dosarul de săptămîna trecută. Dacă în primă instanţă ne-am concentrat pe (sub)dezvoltarea oraşului şi pe dimensiunea economică şi socială a locuirii, acum propunem o abordare umană. Cum ne raportăm la casă şi la oraş?

Blocurile construite de stat în anii ’70-’80, după principiile unui spaţiu locativ calculat pe măsura „omului nou“, reprezintă astăzi, în marile oraşe şi mai ales în Bucureşti, esenţialul fondului de locuit. În deceniile care au trecut de la construirea lor, oamenii au încercat în fel şi chip să îmblînzească betonul, să adapteze spaţiul gîndit de alţii la propriile nevoi, să transforme un bloc dezumanizant într-o casă locuibilă. De la micile îmbunătăţiri interioare realizate încă (plăci de faianţă, parchet, zugrăveală de calitate etc.) pînă la marile modernizări şi renovări (izolare exterioară), toate s-au făcut în scopul unei mai bune locuiri. Trăim astăzi mai bine în blocurile comuniste? „Aici nu miroase a comunism“, spune un interlocutor la o anchetă despre noile cartiere rezidenţiale. În ultimii ani au apărut, mai ales la periferiile aerisite ale oraşelor, cartiere dezvoltate de investitori privaţi. Casele şi blocurile din aceste cartiere dau aparenţa despărţirii de trecut: finisaje de calitate, design care exprimă optimism etc. Dar nu e oare şi acest gen de cartier tot o formă de raţionalizare, de uniformizare a locuirii? Sînt chiar atît de altfel noile zone de locuit? Trăim într-adevăr mai bine sau doar ne bucurăm de nou? De fapt, locuirea presupune o permanentă negociere cu realitatea. Sau cu propriile reprezentări ale realităţii.

În fine, pentru că nu sîntem doar locuitori ai oraşului, ci şi cetăţeni ai săi, am întrebat doi activişti în ce măsură sînt oamenii conştienţi de faptul că buna locuire e şi o misiune a cetăţenilor, nu doar a autorităţilor. O veste bună: de cîţiva ani, participarea civică în chestiuni ce ţin de administraţia locală e tot mai intensă. 

Ilustraţie de Ion BARBU