Reforma din umbra Reformei

Ovidiu OLAR
Publicat în Dilema Veche nr. 709 din 21-27 septembrie 2017
Reforma din umbra Reformei jpeg

„Une des plus grandes figures de l’histoire universelle.“ – N. Iorga 

Sobri, îmbrăcați în alb și negru, discută cu seriozitate problema predestinării: i-a ales Dumnezeu de la bun început pe cei (puțini) care se vor mîntui întru Hristos, hărăzindu-i damnării veșnice pe toți ceilalți? Solemni, stau grupați, în efigie, în jurul unei mese la care sînt „așezate“ cărțile dedicate de ei subiectului. Cufundat cu tîlc în lectură, Calvin însuși prezidează cinstita adunare. Pînă aici, nimic neobișnuit în această subtilă punere în scenă propusă vizitatorilor Muzeului internațional al Reformei din Geneva. La stînga marelui reformator însă, ultimul dintre comeseni face notă discordantă. Încoronat, bărbos, somptuos înveșmîntat, personajul cu ochi căprui-verzi pare picat din altă lume. O inscripție latinească îi dezvăluie identitatea: Chiril Lucaris, patriarh al Constantinopolului, pictat în 1632, la vîrsta de 62 de ani. O Mărturie de credință în greacă și latină, publicată la Geneva în 1633, îi justifică prezența: „Credem că infinit de bunul Dumnezeu i-a predestinat pe aleșii săi întru slavă înaintea întemeierii lumii, indiferent de faptele lor…“.

Un patriarh „calvinist“ al Constantinopolului?! Da, au răspuns unii. Imposibil, au protestat alții. E un eretic, au judecat unii. Ba sfînt e, au decretat alții. Trei sinoade – Constantinopol 1638 și 1642; Ierusalim 1672 – au aruncat anatema asupra ierarhului (primul) și asupra Mărturiei ce i se atribuia (toate trei). Și totuși, Patriarhia de Alexandria l-a canonizat: din 2009, Sfîntul Chiril Lucaris este sărbătorit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.

Martir al dreptei credințe sau heterodox? Un politician abil, gata să le spună protestanților ce voiau să audă doar ca să obțină sprijinul financiar și politic necesar contracarării presiunilor unioniste sufocante ale Bisericii romane? Sau, dimpotrivă, un oportunist dispus, din motive egoiste, să riște mîntuirea credincioșilor de care răspundea? Consensul a fost și va rămîne iluzoriu; există teritorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decît să le investigăm lucid. Un lucru pare totuși sigur. Așa cum îi scria Alexandru Papadopul-Calimah – de la Geneva, impresionat de același portret al patriarhului – prietenului său Vasile Alecsandri, „Toată Europa a resunat la începutul secolului al XVII-lea de faptele, de erudițiunea, de bărbăția și martirul acestui om“ (20 iulie 1880).

O viață de om

Născut în Creta venețiană, pe 13 noiembrie 1570, Lucaris a fost un produs al „Renașterii“ cretane și al liberalității republicii Prea-Înseninate. Educat la Veneția și la Padova, el s-a numărat printre discipolii lui Maxim Margunios, unul dintre cei mai interesanți învățați greci ai timpului. Tuns în monahism și hirotonit preot puțin după terminarea studiilor, tînărul s-a impus repede ca om de încredere al patriarhului alexandrin Meletie Pigas, reprezentîndu-l în Polonia într un moment crucial al istoriei regiunii, cel al Unirii de la Brest (1596), și succedîndu-i pe tron după moarte (1601).

Inițial, Lucaris s-a arătat deschis dialogului cu Roma; în toamna anului 1608, el a recunoscut chiar primatul papal. Treptat însă, atitudinea i s-a schimbat. În 1612, un an-cheie, patriarhul polemizează cu un misionar „papist“, citește tratatul Despre natura divină al teologului reformat Girolamo Zanchi, se împrietenește cu reprezentantul diplomatic al Țărilor de Jos olandeze la Poartă, Cornelis Haga, corespondează cu pastorul arminian Johannes Wtenbogaert și cu arhiepiscopul anglican George Abbot, urcă pe tronul patriarhal constantinopolitan, îl pierde după o lună… Curînd, el denunță perfidia misionarilor iezuiți, condamnă tirania papală și compune un tratat împotriva evreilor.

Corespondența cu negustorul și diplomatul David le Leu de Wilhem și cu fostul arhiepiscop catolic trecut la anglicanism Marc’Antonio de Dominis dezvăluie mobilul principal al gesturilor patriarhului: Lucaris dorea să corecteze greșelile creștinismului răsăritean, să opună tenebrelor superstiției lumina Evangheliei, într-un cuvînt, să-și „reformeze“ Biserica. Era perfect conștient de dificultăți – „Dumnezeu știe că așa ceva e imposibil“ –, dar și pe deplin motivat. Biserica sa era Biserica cea adevărată, singura care păstrase neștirbită credința strămoșească, singura dispusă să se sacrifice pentru credința cea dreaptă. Această Biserică trebuia însă să scuture „jugul“ papal, să alunge „Antihristul“ roman, să se pocăiască pentru păcatele care duseseră la căderea Constantinopolului și să se lepede de ele, să investească în educație. Pe scurt, trebuia să-și (re)descopere identitatea. Ca să vorbești despre ortodoxie, trebuie să știi ce este ortodoxia.

Pentru îndeplinirea acestui scop, odată ajuns patriarh de Constantinopol, în 1620, Lucaris sprijină întemeierea unei tipografii de limbă greacă în capitala Imperiului Otoman, restructurează, cu ajutorul filozofului Teofil Coridaleu, Marea Școală patriarhală și se implică în construirea unei alianțe militare antihabsburgice și antipoloneze între Imperiul Otoman, Rusia și statele protestante ale Europei. Nemulțumite de ceea ce consideră a fi o abatere periculoasă de la calea spre mîntuire, Roma și puterile catolice îl etichetează „fiul al întunericului și al Infernului“ pornit să-și „otrăvească“ Biserica și-i declară război total; în ianuarie 1628, în urma intrigilor misionarilor iezuiți și ale ambasadorului francez la Poartă, tipografia grecească e confiscată de turci. În contrapartidă, Lucaris strînge legăturile cu rezidentul olandez Haga și cu capelanul acestuia, pastorul Antoine Léger. În 1629, el scrie în latină o Mărturie în care evidențiază punctele de dezacord dintre Biserica sa și cea a Romei și în care insistă pe asemănările dintre Biserica Răsăritului și Bisericile reformate. În același an, cu binecuvîntarea patriarhului, se începe traducerea Noul Testament în greaca „simplă“.

Scînteia

Scurta confesiune a stîrnit o mare vîlvă de-a lungul și de-a latul Europei. Publicarea, în 1633, a unei versiuni grecești expandate a adîncit iremediabil ruptura dintre partizanii autorului și detractorii săi. Pe fondul Războiului de 30 de ani, frontierele confesionale se rigidizaseră. Depus în martie 1635, Lucaris revine în funcție doi ani mai tîrziu; în vara anului 1638 însă, pîrît fiind sultanului cum că i ar fi îndemnat pe cazaci să atace cetatea Azovului, el e destituit, închis, strangulat și aruncat în mare.

Costurile acestor tulburări au fost uriașe. Escaladarea prețurilor funcțiilor bisericești, scoase la mezat, a provocat o criză financiară gravă. Solicitat în ultimă instanță, principele Moldovei Vasile Lupu a plătit datoriile uriașe ale Patriarhiei, dar a cerut să se numească o comisie de audit fiscal. În plus, conflictele dintre facțiuni s-au acutizat: succesorul lui Lucaris l-a excomunicat pe acesta; în replică, creștinii din Creta aflați în jurisdicția Constantinopolului au refuzat să-l recunoască pe noul patriarh.

Totuși, pe termen lung, păstorirea lui Lucaris – „bătrînul cel mare și învățat“, cum îi spune un contemporan anonim – s-a dovedit benefică. Instituțional, politica sa de mînă forte a sporit prerogativele Patriarhiei ecumenice în cadrul Imperiului Otoman. Dogmatic, punctele de vedere exprimate au forțat Creștinătatea răsăriteană să se definească: combătîndu-l pe „ereziarh“ și pe discipolii săi, teologi precum Meletie Syrigos și patriarhi precum Dositei al Ierusalimului au contribuit decisiv la construcția ortodoxiei „moderne“. Cultural, Orientul creștin a reintrat în atenția erudiților occidentali.

Proiectele de reformă nu au fost străine lumii ortodoxe. Chiar dacă, rar, unii dintre reprezentanții ei au ajuns, pe baza unui raționament propriu, la concluzii similare celor exprimate de omologi protestanți. Lucaris a fost unul dintre aceștia. În plus, datorită legăturilor insolite pe care le-a avut cu lumea reformată, „cazul“ său arată cît de important a fost în realitate contactul dintre Protestantism și ortodoxie. 

Ovidiu Olar este cercetător la Institutul „N. Iorga“ al Academiei Române. Doctor în istorie la EHESS (Paris) cu o teză despre Chiril Lucaris (2015), a publicat, printre altele, Răzbunare împotriva tiranilor. Teoria politică a protestantismului francez (Nemira, 2007).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.