Politeţea

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti. Prima şi cea mai importantă regulă e punctualitatea. Dar punctualitatea nu înseamnă să ajungi la ora stabilită: înseamnă să ajungi cu cel puţin zece minute înainte. La fix înseamnă că ai întîrziat deja lamentabil. Prezenţa de 100% la cursuri e o regulă implicită.

În Japonia nu se mănîncă pe stradă. Dacă strănuţi, de bun-simţ e să-ţi ceri scuze. Gestul dizgraţios de a-ţi sufla nasul e impardonabil, din cauza catastrofei sonore care îl însoţeşte. Fă bine şi tamponează-l uşor, trăgîndu-l discret. Burduşeşte-ţi geamantanul cu deodorante din România, dacă nu vrei să umbli ca un sconcs fezandat pe străzile Tokio-ului. Şi, mai presus de orice, fii politicos. Dar politeţea japoneză nu e deloc o chestie la îndemînă. Trebuie să ştii să fii suficient de politicos, fără să fii prea politicos, pentru că exagerarea poate fi resimţită ca o bătaie de joc. Uneori se cade să fii familiar, de-a dreptul direct. Trebuie să fii pe fază, să simţi momentul. Lucrurile astea şi un set de formule standard sînt bagajul elementar pe care trebuie să-l iei la tine.

Dar aveam să aflu că toate astea abia zgîrie suprafaţa edificiului de reguli japoneze, pe cît de transparente, pe atît de impenetrabile. Oricum o dai, la o adică, poţi ieşi prost. În seara de dinaintea zborului, am citit Splendoare şi cutremur a lui Amélie Nothomb, un veritabil manual al ororilor rafinate. Am zburat marcată de pasajul despre exigenţele vieţii de femeie, în special chestia cu mersul la toaletă. Pe scurt, femeile japoneze erau nevoite să tragă continuu apa, pentru ca nici un zgomot al corpului lor să nu răzbată prin pereţii toaletei. Ajunsă la facultate, în primele zile am descoperit şi eu toaletele eletronice, cu braţul lor plin de butoane, prevăzute cu multiple jeturi, sunete, opţiuni de a te spăla la fund şi usca, şi cu terifianta opţiune „Zgomotul apei trase“. Terifiantă pentru mine – în prima zi de cursuri, am încercat-o şi m-am inhibat groaznic. Am încercat, apoi, în fiecare pauză, fără rezultat. A trebuit să treacă cursurile, să plec acasă şi, singură în tot apartamentul, într-o linişte desăvîrşită, să mă conving că mai pot să fac pipi. După cîteva luni, însă, eram ca peştele în apă şi trebuie să recunosc că nu există toalete mai plăcute decît cele japoneze.

Taifunul

Într-un fel subliminal, eram terorizaţi de reguli. Aveam senzaţia că dormim întotdeauna cu cîţiva muşchi încordaţi. Şi asta se adauga, în primele luni, la imposibilitatea de a mă exprima dincolo de cîteva expresii firave, pe care mă puteam baza cu chiu, cu vai. E atît de straniu să fii prizonier în capul tău, sufocat de idei care nu se pot exprima, în timp ce muşchii stau mereu în poziţie de drepţi. Primul efect notabil: episodul cu taifunul. Cam la două săptămîni după venirea la Tokio, aveam primul nostru interviu de conversaţie în limba japoneză. În ziua precedentă, merg la şcoală cu bicicleta şi aflu că a doua zi vine taifunul şi că bicicletele sînt interzise. Asta ca să nu îţi iei zborul, cu bicicletă cu tot. Seara, o colegă care era deja de şase luni acolo, vine la mine să ne sfătuim. Pe site-ul universităţii era pus un anunţ criptic. Suna cam aşa: „Mîine, dacă taifunul se produce în intervalul orar 06,00 – 09,30, se suspendă primele ore de cursuri, ţinîndu-se cursurile de la ora 12,00. Dacă taifunul are loc în intervalul orar 10,00 – 13,00, cursurile se suspendă pentru întreaga zi.“ A doua zi, m-am trezit la prima geană, ascultînd înfrigurată vîntul. M-am uitat la ştiri. Trenurile şi metrourile fuseseră suspendate, oraşul era paralizat. Dar totul se întîmplase la primele ore ale dimineţii; pe la 6, taifunul practic trecuse. Interviul meu era la ora 14,00, aşa că, la 13,20, pornesc val-vîrtej pe jos, ţinînd piept vîntului, cu părul vîlvoi, spre facultate. Pe drum, primesc un telefon: interviul se suspendase, Noguchi Sensei nu putea veni din cauza taifunului. Zic: „Nici o problemă“, dar Noriko-san, secretara, cu urechile ciulite la vîjîitul din telefon, mă întreabă dacă sînt deja pe drum. Recunosc că da şi atunci lucrurile se răstoarnă, cea chemată de urgenţă e Noguchi Sensei, care se precipită, vine cu maşina şi trebuie să-şi ceară scuze că a întîrziat. Era la mintea cocoşului, de fapt, că trebuia să stau acasă – trenurile nu circulau în Tokio, deci profesorii nu aveau cum să vină –, dar eu locuiam aproape şi anunţul de pe site mă bîntuise toată noaptea. Devenise o cruciadă personală, cine mai avusese vreme să se gîndească la trenuri? Am rămas cu sentimentul că am dat-o în bară profund şi încîlcit, deşi, oficial, făcusem o treabă cum nu se poate mai bună.

Străinii

Dar abia după şapte luni a început treptat să mă străfulgere revelaţia, să înţeleg realitatea de care nu-mi vorbise niciodată nimeni şi care avea să mă ducă spre libertate: eram străini, lumea se aştepta de la noi să nu înţelegem nimic. De fapt, japonezii se apărau ei înşişi de noi, prefăcîndu-se adesea că nu înţeleg o iotă din ce vorbim – asta am păţit cînd am vrut să trimit un fax în România, de la un 7-Eleven. Funcţionarul se uita ingenuu la mine şi-mi repeta: „Nu înţeleg.“ Habar n-avea cum să trimită faxul în România, dar prefera să se prefacă că eu vorbesc engleză. Sau poate română. Am priceput, pînă la urmă, că şi noi putem face la fel. Veneam într-o duminică de la cursul de dans tradiţional, cu o amică coreeancă. În Takadanobaba, staţia de lîngă noi, se vindea cel mai bun onigiri din zonă. Eram lihnite de foame şi mai aveam vreo şapte minute de mers pe jos pînă acasă. Nu mai puteam, am mîncat pe drum. Ea a înghiţit în sec şi a răbdat. Amîndouă eram gaijine, numai că eu arătam ca o străină, pe cînd ea, deşi era, arăta ca o japoneză. Am savurat fiecare îmbucătură şi gustul dulce al triumfului de-a fi un alien adevărat la Tokio. De fapt, efectul neaşteptat al şederii la Tokio a fost cel de a redescoperi, încet-încet, Bucureştiul, prin comparaţie. Nu voiam să se termine prea repede aventura mea japoneză, dar începusem să mă gîndesc cu tot mai multă recunoştinţă la străzile murdare, la Salvările cu şoferi nebuni, dar care, la o adică, chiar ar putea să-ţi salveze viaţa. În Japonia, Salvările merg cam cu 30 la oră şi opresc la fiecare stop, rugînd respectuos lumea să se dea la o parte şi mulţumind pe îndelete tuturor pentru înţelegere. La noi, măcar cînd lupţi cu moartea, cineva are bunul-simţ să facă nişte depăşiri nebuneşti pentru sufletul tău.

Tokio mă educa şi făcea din mine o persoană cu purtări alese. Dar fondul meu de român transforma totul, încet-încet, într-un joc dublu. Însă abia la final aveam să aflăm că micile noastre şmecherii erau o iluzie. Anya, colega noastră rusoaică, a încurcat aeroporturile şi a pierdut zborul de întoarcere. S-a întors la cămin fără nici un ban, unde mama noastră, Yayama-san, a privit-o speriată şi a informat-o sec că „e ilegal“ să mai stea o noapte acolo. Anya avea dreptul să mai stea o lună la Tokio, alesese ea să plece mai repede. Dar predase camera – care avea să se ocupe abia peste o lună şi jumătate. Era fiica ploii. Am simţit, mai tare ca niciodată, strînsoarea de gheaţă a regulilor: pe lîngă că arată ca o dimensiune paralelă, lumea se termină în Japonia acolo unde se termină legea. Ai păşit cu vîrful dincolo de graniţa ei protectoare şi eşti singur, pe cont propriu, în vid. Salvarea Anyei a fost Noriko-san, pe care Yayama-san nici nu voia iniţial să o sune de pe telefonul căminului (Anya pierduse acest drept). Noriko-san lucra de ani buni cu studenţi străini şi a reprimit-o imediat pe Anya.

La două luni de la întoarcere, veneam de la Iaşi cu doi prieteni, cu trenul. Amîndoi erau fumători. S-au rugat de chelnerul de la vagonul-restaurant să-i lase să fumeze pe undeva prin tren. În schimbul unei sume modice, ne-a înghesuit în bucătăria lui.

E adevărat că, la noi, nici o lege nu stă în picioare şi că eşti practic singur pe lume, din ziua în care te-ai născut. Dar e la fel de adevărat că acolo unde se termină legea, începe tocmeala – o lume se termină, intri în alta, şi-apoi în alta, tot mai permisive, tot mai creative. Nu te apără nimeni, dar măcar ai mereu companie şi nu te paşte pericolul vidului.

Laura Popescu este jurnalistă şi traducătoare.

Foto: L. Muntean