Reguli japoneze

Publicat în Dilema Veche nr. 493 din 25-31 iulie 2013
Reguli japoneze jpeg

Politeţea

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti. Prima şi cea mai importantă regulă e punctualitatea. Dar punctualitatea nu înseamnă să ajungi la ora stabilită: înseamnă să ajungi cu cel puţin zece minute înainte. La fix înseamnă că ai întîrziat deja lamentabil. Prezenţa de 100% la cursuri e o regulă implicită.

În Japonia nu se mănîncă pe stradă. Dacă strănuţi, de bun-simţ e să-ţi ceri scuze. Gestul dizgraţios de a-ţi sufla nasul e impardonabil, din cauza catastrofei sonore care îl însoţeşte. Fă bine şi tamponează-l uşor, trăgîndu-l discret. Burduşeşte-ţi geamantanul cu deodorante din România, dacă nu vrei să umbli ca un sconcs fezandat pe străzile Tokio-ului. Şi, mai presus de orice, fii politicos. Dar politeţea japoneză nu e deloc o chestie la îndemînă. Trebuie să ştii să fii suficient de politicos, fără să fii prea politicos, pentru că exagerarea poate fi resimţită ca o bătaie de joc. Uneori se cade să fii familiar, de-a dreptul direct. Trebuie să fii pe fază, să simţi momentul. Lucrurile astea şi un set de formule standard sînt bagajul elementar pe care trebuie să-l iei la tine.

Dar aveam să aflu că toate astea abia zgîrie suprafaţa edificiului de reguli japoneze, pe cît de transparente, pe atît de impenetrabile. Oricum o dai, la o adică, poţi ieşi prost. În seara de dinaintea zborului, am citit Splendoare şi cutremur a lui Amélie Nothomb, un veritabil manual al ororilor rafinate. Am zburat marcată de pasajul despre exigenţele vieţii de femeie, în special chestia cu mersul la toaletă. Pe scurt, femeile japoneze erau nevoite să tragă continuu apa, pentru ca nici un zgomot al corpului lor să nu răzbată prin pereţii toaletei. Ajunsă la facultate, în primele zile am descoperit şi eu toaletele eletronice, cu braţul lor plin de butoane, prevăzute cu multiple jeturi, sunete, opţiuni de a te spăla la fund şi usca, şi cu terifianta opţiune „Zgomotul apei trase“. Terifiantă pentru mine – în prima zi de cursuri, am încercat-o şi m-am inhibat groaznic. Am încercat, apoi, în fiecare pauză, fără rezultat. A trebuit să treacă cursurile, să plec acasă şi, singură în tot apartamentul, într-o linişte desăvîrşită, să mă conving că mai pot să fac pipi. După cîteva luni, însă, eram ca peştele în apă şi trebuie să recunosc că nu există toalete mai plăcute decît cele japoneze.

Taifunul

Într-un fel subliminal, eram terorizaţi de reguli. Aveam senzaţia că dormim întotdeauna cu cîţiva muşchi încordaţi. Şi asta se adauga, în primele luni, la imposibilitatea de a mă exprima dincolo de cîteva expresii firave, pe care mă puteam baza cu chiu, cu vai. E atît de straniu să fii prizonier în capul tău, sufocat de idei care nu se pot exprima, în timp ce muşchii stau mereu în poziţie de drepţi. Primul efect notabil: episodul cu taifunul. Cam la două săptămîni după venirea la Tokio, aveam primul nostru interviu de conversaţie în limba japoneză. În ziua precedentă, merg la şcoală cu bicicleta şi aflu că a doua zi vine taifunul şi că bicicletele sînt interzise. Asta ca să nu îţi iei zborul, cu bicicletă cu tot. Seara, o colegă care era deja de şase luni acolo, vine la mine să ne sfătuim. Pe site-ul universităţii era pus un anunţ criptic. Suna cam aşa: „Mîine, dacă taifunul se produce în intervalul orar 06,00 – 09,30, se suspendă primele ore de cursuri, ţinîndu-se cursurile de la ora 12,00. Dacă taifunul are loc în intervalul orar 10,00 – 13,00, cursurile se suspendă pentru întreaga zi.“ A doua zi, m-am trezit la prima geană, ascultînd înfrigurată vîntul. M-am uitat la ştiri. Trenurile şi metrourile fuseseră suspendate, oraşul era paralizat. Dar totul se întîmplase la primele ore ale dimineţii; pe la 6, taifunul practic trecuse. Interviul meu era la ora 14,00, aşa că, la 13,20, pornesc val-vîrtej pe jos, ţinînd piept vîntului, cu părul vîlvoi, spre facultate. Pe drum, primesc un telefon: interviul se suspendase, Noguchi Sensei nu putea veni din cauza taifunului. Zic: „Nici o problemă“, dar Noriko-san, secretara, cu urechile ciulite la vîjîitul din telefon, mă întreabă dacă sînt deja pe drum. Recunosc că da şi atunci lucrurile se răstoarnă, cea chemată de urgenţă e Noguchi Sensei, care se precipită, vine cu maşina şi trebuie să-şi ceară scuze că a întîrziat. Era la mintea cocoşului, de fapt, că trebuia să stau acasă – trenurile nu circulau în Tokio, deci profesorii nu aveau cum să vină –, dar eu locuiam aproape şi anunţul de pe site mă bîntuise toată noaptea. Devenise o cruciadă personală, cine mai avusese vreme să se gîndească la trenuri? Am rămas cu sentimentul că am dat-o în bară profund şi încîlcit, deşi, oficial, făcusem o treabă cum nu se poate mai bună.

Străinii

Dar abia după şapte luni a început treptat să mă străfulgere revelaţia, să înţeleg realitatea de care nu-mi vorbise niciodată nimeni şi care avea să mă ducă spre libertate: eram străini, lumea se aştepta de la noi să nu înţelegem nimic. De fapt, japonezii se apărau ei înşişi de noi, prefăcîndu-se adesea că nu înţeleg o iotă din ce vorbim – asta am păţit cînd am vrut să trimit un fax în România, de la un 7-Eleven. Funcţionarul se uita ingenuu la mine şi-mi repeta: „Nu înţeleg.“ Habar n-avea cum să trimită faxul în România, dar prefera să se prefacă că eu vorbesc engleză. Sau poate română. Am priceput, pînă la urmă, că şi noi putem face la fel. Veneam într-o duminică de la cursul de dans tradiţional, cu o amică coreeancă. În Takadanobaba, staţia de lîngă noi, se vindea cel mai bun onigiri din zonă. Eram lihnite de foame şi mai aveam vreo şapte minute de mers pe jos pînă acasă. Nu mai puteam, am mîncat pe drum. Ea a înghiţit în sec şi a răbdat. Amîndouă eram gaijine, numai că eu arătam ca o străină, pe cînd ea, deşi era, arăta ca o japoneză. Am savurat fiecare îmbucătură şi gustul dulce al triumfului de-a fi un alien adevărat la Tokio. De fapt, efectul neaşteptat al şederii la Tokio a fost cel de a redescoperi, încet-încet, Bucureştiul, prin comparaţie. Nu voiam să se termine prea repede aventura mea japoneză, dar începusem să mă gîndesc cu tot mai multă recunoştinţă la străzile murdare, la Salvările cu şoferi nebuni, dar care, la o adică, chiar ar putea să-ţi salveze viaţa. În Japonia, Salvările merg cam cu 30 la oră şi opresc la fiecare stop, rugînd respectuos lumea să se dea la o parte şi mulţumind pe îndelete tuturor pentru înţelegere. La noi, măcar cînd lupţi cu moartea, cineva are bunul-simţ să facă nişte depăşiri nebuneşti pentru sufletul tău.

Tokio mă educa şi făcea din mine o persoană cu purtări alese. Dar fondul meu de român transforma totul, încet-încet, într-un joc dublu. Însă abia la final aveam să aflăm că micile noastre şmecherii erau o iluzie. Anya, colega noastră rusoaică, a încurcat aeroporturile şi a pierdut zborul de întoarcere. S-a întors la cămin fără nici un ban, unde mama noastră, Yayama-san, a privit-o speriată şi a informat-o sec că „e ilegal“ să mai stea o noapte acolo. Anya avea dreptul să mai stea o lună la Tokio, alesese ea să plece mai repede. Dar predase camera – care avea să se ocupe abia peste o lună şi jumătate. Era fiica ploii. Am simţit, mai tare ca niciodată, strînsoarea de gheaţă a regulilor: pe lîngă că arată ca o dimensiune paralelă, lumea se termină în Japonia acolo unde se termină legea. Ai păşit cu vîrful dincolo de graniţa ei protectoare şi eşti singur, pe cont propriu, în vid. Salvarea Anyei a fost Noriko-san, pe care Yayama-san nici nu voia iniţial să o sune de pe telefonul căminului (Anya pierduse acest drept). Noriko-san lucra de ani buni cu studenţi străini şi a reprimit-o imediat pe Anya.

La două luni de la întoarcere, veneam de la Iaşi cu doi prieteni, cu trenul. Amîndoi erau fumători. S-au rugat de chelnerul de la vagonul-restaurant să-i lase să fumeze pe undeva prin tren. În schimbul unei sume modice, ne-a înghesuit în bucătăria lui.

E adevărat că, la noi, nici o lege nu stă în picioare şi că eşti practic singur pe lume, din ziua în care te-ai născut. Dar e la fel de adevărat că acolo unde se termină legea, începe tocmeala – o lume se termină, intri în alta, şi-apoi în alta, tot mai permisive, tot mai creative. Nu te apără nimeni, dar măcar ai mereu companie şi nu te paşte pericolul vidului.

Laura Popescu este jurnalistă şi traducătoare.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.