Franţa îşi apreciază patrimoniul de multă vreme. Primele dispozitive de protecţie a patrimoniului sînt instaurate încă din timpul Revoluţiei franceze. De-abia în secolul al XIX-lea ia naştere însă o adevărată politică publică de protecţie a patrimoniului, odată cu crearea conceptului de „monument istoric“. De-a lungul secolului al XX-lea legislaţia de protecţie a patrimoniului se tot ameliorează, în timp ce noţiunea de patrimoniu evoluează şi ea. La mai bine de un secol după legea din 1913 privind protecţia monumentelor istorice, Guvernul de la Paris pregăteşte un nou text legislativ menit „să adapteze mai bine dispozitivele de protecţie la mizele actuale şi viitoare“. 
 
Statul are în Franţa puterea absolută în materie de protecţie a patrimoniului. O putere moştenită mai întîi de pe vremea Revoluţiei franceze de la 1789, şi apoi de pe urma separării statului de Biserică, în 1905. E anul în care statul a preluat, deci, bunurile Bisericii Catolice. Pînă în anii ’60, administraţia patrimoniului (considerat ca o afacere de „specialişti“) este dată pe mîna istoricilor de artă. Aceştia definesc criteriile de apreciere a unui monument, selectează şi ierarhizează bunurile ce trebuie salvate etc. Treptat însă, odată cu legile de descentralizare, anumite competenţe şi resurse sînt transferate colectivităţilor teritoriale. Totodată se înăspreşte legislaţia pentru a deveni extrem de constrîngătoare, inclusiv pentru proprietăţile private clasate drept monumente istorice. 
 
Dacă prima lege privind monumentele istorice este votată în 1887, textul de referinţă, actul fondator al politicii de protecţie a patrimoniului, rămîne legea patrimoniului din 1913. Un text printre cele mai vechi din lume în acest domeniu – şi luat ca model de mulţi – care defineşte procedurile de clasare şi înscriere a monumentelor pe lista celor zise „istorice“. În 1920, textul legislativ va fi completat cu unul similar referitor la obiectele de artă: tablouri, mobilier etc. Mai aproape de noi, începînd cu anii ’60, se creează „perimetre de servitute“ şi apoi „sectoare de siguranţă în jurul patrimoniului construit“, pentru ca în anii ’80 să apară „zone de protecţie a patrimoniului arhitectural şi urban“. În fine, în 1996 se creează Fundaţia Patrimoniului, instituţie însărcinată să identifice, să protejeze şi să pună în valoare patrimoniul zis „modest“, adică neclasat, neînscris, cum ar fi casele tipice de la ţară, morile ş.a.m.d. Pe scurt, patrimoniul „de proximitate“. 
 
Toată această legislaţie face ca peisajul arhitectural din Franţa să aibă coerenţă, puţine lucruri sînt deranjante cînd te uiţi la ele. În Franţa, încă de acum şapte decenii, s-a instaurat un perimetru de 500 de metri în jurul unui monument protejat în care orice lucrare trebuie controlată şi validată de către un arhitect specializat de la Bâtiments de France. Legea Malraux din 1962 (după numele ministrului Culturii din acea vreme) extinde la ansamblurile urbane istorice noţiunea de patrimoniu. Apare astfel noţiunea de „plan de salvare şi de punere în valoare“ a acestor sectoare. 
 
O recentă şi amplă anchetă publicată de ziarul Le Monde se întreba, încă din titlu, „Pînă unde trebuie restaurat patrimoniul?“. În centrul atenţiei era bazilica de la Saint-Denis, situată în oraşul cu acelaşi nume de la periferia nordică a Parisului. Biserica maiestuoasă construită în secolele al XI-lea şi al XII-lea adăposteşte mormintele mai multor foşti suverani ai Franţei. De la mijlocul secolului al XI-lea, bazilica în stil gotic şi-a „pierdut“ unul dintre cele două turnuri. O furtună din 1845 a fragilizat construcţia de 81 de metri înălţime, iar arhitectul din aceea vreme însărcinat cu restaurarea sa decide că e mai bine ca turnul să fie demontat pentru a fi consolidat şi reconstituit ulterior. Arhitectul François Debret face cu această ocazie o adevărată muncă de machetist: a numerotat şi repertoriat fiecare piatră, ţiglă şi cui. Între timp, intră însă în scenă un alt tînăr arhitect, ambiţios şi agresiv, devenit celebru ulterior: Viollet-le-Duc. Acesta îl denigrează şi îi reproşează lui Debret că face „prostii“. Rezultatul este că „bătrînul“ arhitect abandonează lupta şi îşi lasă planurile şi turnul la pămînt. Anii trec şi nimeni nu se mai interesează de acest monument bisericesc şi oarecum monarhist. Pînă la începutul anilor 2000, cînd responsabilul local – comunistul Patrick Braouezec – reînvie ideea reconstrucţiei turnului al doilea. În acest sens creează un comitet de sprijin din care fac parte o serie de nume celebre, printre care scriitorul Erik Orsenna. Proiectul lor, evaluat la circa 50 de milioane de euro, este de a reda catedralei Saint-Denis aspectul iniţial. Pentru a nu cere bani statului – proprietarul edificiului şi singurul abilitat să dea undă verde lucrărilor –, promotorii proiectului propun ca şantierul reconstrucţiei să fie unul deschis publicului şi să se facă doar cu tehnici de pe vremuri. Partizanii reconstrucţiei se bizuie pe alte experienţe de acest gen făcute cu succes în Franţa. Ei sînt de părere că un şantier poate deveni un spectacol în sine, care se poate autofinanţa în parte, graţie curioşilor pe care îi atrage. Problema este că statul ezită. Un ministru e mai degrabă contra proiectului, succesorul său mai degrabă pentru, în timp ce Administraţia Patrimoniului tace. În fapt, se confruntă două şcoli de gîndire: cea care şi-ar dori să regăsească construcţia aşa cum era ea la origine şi o a doua şcoală, care e de părere că un monument trebuie să păstreze urmele pe care le-a lăsat timpul. La Saint-Denis, cei care văd în reconstrucţia turnului un gest eretic sînt adepţii unei viziuni arheologice a patrimoniului. Doctrina lor se bazează pe Carta de la Veneţia, tratat internaţional semnat în 1964. Pentru ei, a reconstrui turnul ar însemna a şterge sau a manipula o parte din istoria bazilicii. În plus, cînd vine vorba de a reconstrui ceva după zeci de ani, apar probleme de „intendenţă“ (o serie de materiale au dispărut, de exemplu). Ca să nu mai vorbim de „ochiul“ trecătorului, care s-a obişnuit cu monumentul aşa cum e acum, adică parţial distrus. În fine, în spatele acestor polemici se ascunde şi chestiunea banilor: patrimoniul francez nu are mari mijloace financiare şi a le investi aici nu e neapărat ideea cea mai bună. „Ce e mort e mort; dacă există fonduri, să fie alocate părţilor vii ale unui monument“, spune un conservator al monumentelor franceze, citat de Le Monde. Alţi adversari ai reconstrucţiei sînt de părere că acest demers nu caută decît să atragă turiştii, monumentele nefiind restaurate decît în funcţie de gusturile publicului. 
 
Cum remarcă şi confraţii noştri de la Le Monde, „alegerile patrimoniale sînt importante şi îi privesc pe toţi cetăţenii. A păstra urmele trecutului e o alegere de societate care depăşeşte simpla utilizare a unor mijloace tehnice. Nu trebuie însă uitat niciodată că majoritatea clădirilor au evoluat foarte mult de-a lungul anilor“. 
 
Vasile Damian este jurnalist, şeful serviciului în limba română al postului Radio France Internationale. 
 
Foto: V. Dorolţi