Există o cameră în redacţia Decît o Revistă care, la prima vedere, arată ca orice sală de şedinţe. În centru sînt patru mese care formează un dreptunghi în jurul căruia pot sta 8-10 persoane, există un flip chart şi o tablă cît un perete, pe care se scrie cu markere. Doar că la noi, această cameră se numeşte sufragerie, şi nu doar pentru că redacţia e într-un apartament de bloc, ci şi pentru că pe mesele astea, odată lipite de perete, stau la fel de des farfurii cu mîncare, pahare cu vin şi boxe pentru muzica ce ne acompaniază chefurile. Tot aici ne-am uitat la filme, am proiectat meciuri de la Euro 2012, am jucat boardgames şi ne-am serbat aproape fiecare zi de naştere din ultimii doi ani – cei născuţi vara au noroc şi de terasa sufrageriei, teren pentru un campionat de degustat beri, spaţiu de grătăreală, agoră pentru dezbateri politice.

Toate au venit natural şi fac parte din identitatea revistei şi a echipei.

Ideea din spatele DoR împlineşte în martie patru ani şi s-a născut, ca multe lucruri bune, la o bere. Fiind o mînă de jurnalişti frustraţi de cum se lucra (şi se lucrează) în trusturile de presă din care veneam, ne-am gîndit să producem un număr de revistă inspirat de publicaţiile pe care le consideram etalon pentru ce ne doream să facem – jurnalism narativ în cheia The New Yorker, piperat cu cîteva elemente frivole, cum fac Wired sau Intelligent Life.

Intenţionam să scoatem un singur număr şi speram că piaţa de reviste din România va vedea că nu e imposibil să-şi ridice standardele – atît pentru conţinut, cît şi pentru vizual. Intram într-o zonă independentă, care rămăsese aproape pustie după închiderea Re:Publik şi Omagiu şi – deşi DoR se axa pe jurnalism de profunzime şi eseuri, nu pe artă şi cultură – am fost îmbrăţişaţi de un public care, ca şi noi, simţea lipsa unei reviste interesate să surprindă zeitgeist-ul românesc.

Am primit un feedback la primul număr al DoR, pe care nici nu l-am visat cît am scris la Esquire şi Tabu, publicaţii cu angajaţi cumsecade, dar gîtuite de corporaţii pentru care conţinutul era maculatura dintre reclamele ce finanţau stilul de viaţă. Cititorilor le-a păsat de grija cu care am construit DoR şi ne-au îndemnat să continuăm, aşa că am făcut-o, deşi habar n-aveam cum puteam să susţinem revista şi unde s-o ducem.

Ştiam de la început că, deşi începuserăm în plină recesiune economică, nu existăm ca să facem bani, ca majoritatea revistelor de la chioşcuri. Existăm să publicăm poveşti adevărate, relevante, muncite, care spun ceva despre cum trăim şi le permit cititorilor să înţeleagă în profunzime un om sau o situaţie. Nu e nimic în neregulă cu a face bani, dar, din păcate, în presa românească – şi mai ales în reviste – această necesitate a mutilat relevanţa conţinutului, a sacrificat calitatea şi a făcut ca mai fiecare produs de 100-120 de pagini de la chioşcuri să fie un efort superficial. (N-am nimic cu profilul revistelor, unele sînt menite să fie mai puţin grave, dar şi asta implică standarde de calitate şi strategii editoriale dincolo de „scriem ce ne vine“.)

Nu mai am azi iluzii că revistele româneşti vor dori să fie mai bune, mai relevante şi mai interesante pentru publicul lor. Dar ceva s-a schimbat de cînd am scos primul DoR în 2009: au apărut alte 8-10, poate chiar mai multe reviste independente (tipărite şi virtuale), mult mai creative şi curajoase decît oferta de pe tarabe. Majoritatea acoperă zona de cultură urbană, artă contemporană şi stil, dar priorităţile lor sînt diferite: pentru că nişte oameni simt nevoia de a se exprima, pentru că există subiecte nenumărate care sînt neabordate de presa comercială, pentru că vor să ofere ceva relevant publicului cu care stau de vorbă.

Dacă combinaţia este corectă, cu toţii speră să poată trăi din ce fac.

Putem discuta ore întregi subiectul sustenabilităţii. O parte dintre întrebări sînt marile dileme ale presei din toată lumea, nu numai de la noi: ce şanse are o publicaţie independentă?, ar trebui să apară pe hîrtie sau online?, va omorî Internetul printul?, există vreun viitor financiar?, şi aşa mai departe.

Răspunsurile sînt pe atît de diverse pe cît sînt publicaţiile existente.

Ce este sigur e că nevoia care ne strînge pe noi, cei de la DoR, în sufragerie, atît la şedinţele de luni cît şi la petrecerile de sîmbătă, n-a dispărut şi n-a fost satisfăcută de alte iniţiative ale marii media (nici nu va fi prea curînd). E mai puţin nevoia de a avea un loc de muncă sau de a profesa „în presă“, cît e nevoia de a împărţi un spaţiu cu alţi oameni care n-au încetat să creadă că standardul de calitate al profesiei pe care au ales-o poate fi mai sus, că efortul va fi pînă la urmă răsplătit, că există poveşti în România care trebuie spuse dacă vrem să ne înţelegem ca naţie şi să luăm decizii în cunoştinţă de cauză.

E o speranţă pe care n-o au doar unii jurnalişti, ci şi unii medici, unii procurori, unii profesori şi alţi practicanţi de diverse meserii, oameni care încă n-au plecat şi nici n-au spus „merge şi aşa“.

Cristian Lupşa este editorul publicaţiei Decît o Revistă, un trimestrial de jurnalism narativ ce publică poveşti din România de azi.