1. 1 ianuarie 2007 a fost într-adevăr un moment-cheie. Dar tocmai un moment! Un act de procreaţie. La Bucureşti euforia a fost pe cît de intensă, pe atît de scurtă. Abia după 31 decembrie A.D. 2007 vom putea spune, cu titlu preliminar, cîte aşteptări se vor fi împlinit de-a lungul acestui an dens, agitat, confuz, secetos, plin de accidente de parcurs care s-ar fi putut evita: de pildă, referendumul din mai, în răspăr cu avizul Curţii Constituţionale. Primii paşi pe noul drum trădează nesiguranţă, actanţii clasei politice umblă pe două cărări. Întîrzierile constatate în elaborarea şi derularea proiectelor de anvergură, gradul mic de absorbţie a fondurilor comunitare, destrămarea alianţei DA şi alte asemenea situaţii arată că, deocamdată, cheia politică românească se cam înţepeneşte în broasca Uniunii Europene. Din punct de vedere economic, lucrurile arată mai bine ca în anii precedenţi, dar orice euforie ar fi prematură. Dacă 2007 marchează un moment crucial pentru cultura românească în întregul ei n-am cum să ştiu, însă pentru cinematografia noastră este un an glorios, cristianic - anul lui Cristian Nemescu şi Cristian Mungiu -, un an cu adevărat nepereche. S-ar putea ca şi din punct de vedere meteorologic 2007 să fie un an crucial. Dar nu în bine. S-au produs, după 1989, evenimente care ar fi putut modifica parcursul de pînă acum? Fără ciocnirile din martie 1990 de la Tîrgu-Mureş, fără cascada mineriadelor, fără destrămarea Convenţiei Democratice, fără distrugerea reţelei de irigaţii, fără distrugerea pădurilor, fără licitaţiile dubioase şi tranzacţiile oneroase, fără falimentul Bancorexului, fără guvernări pe care nu le mai numesc etc., etc. - nimic din toate acestea nu era o fatalitate! -, România ar fi arătat altfel. Orice contraeveniment care ar fi împiedicat producerea unor asemenea belele ar fi însemnat mult... Lista eventualităţilor alternative este nesfîrşită. Dar n-a fost să fie aşa! Asemenea istorii alternative intră însă în neistoria noastră. Spre deosebire de istorie, neistoria nu este o ştiinţă, deşi comportă şi ea un fel special de cunoaştere, o cunoaştere a beznei nefiinţei. Cunoaşterea a ceea ce ar fi fost dacă n-ar fi fost ceea ce a fost. În ce priveşte Marele Eveniment care ar fi întors total cursul istoriei noastre postdecembriste - dacă cineva îl ştie, să nu-şi facă păcatul de a nu ni-l spune!2. Întrebarea mă obligă să răspund la o chestiune pe care singur nu mi-aş fi pus-o niciodată. Fiindcă - ştiut lucru - nimeni nu-i profet în ţara sa. Iar anul 2027 este "un pod prea îndepărtat". Păreri, fantezii, dorinţe, speranţe, temeri filozofice - toate pot lua forma unor răspunsuri bine întoarse din condei. Pe eşichierul conjecturilor eu pot sări numai smucit; ca un Cal negru, nu-mi stă la îndemînă mişcarea unidirecţionată a Nebunului alb. Hypotheseos non fingo - nu fac presupuneri, spunea marele Newton. ( Asta nu l-a împiedicat pe cel ce a revoluţionat mecanica cerească să fantazeze profund pe teme alchimiste!) Anul 2027 îmi apare învăluit într-o ceaţă compactă, londoneză, ca în romanul detectiv Asasinul stă la numărul 21. Nu am la îndemînă statistici şi nu stăpînesc tehnicile de extrapolare a datelor care mi-ar permite să fantazez cu metodă. Iar pînă la urmă, răspunsul meu ar fi tot un amestec confuz de speranţe, temeri şi premoniţii. Spre deosebire de răspunsul experţilor, constînd din avize şi avertismente. Deunăzi, într-o revistă străină era citat cu humor panseul unei somităţi dintr-un mic domeniu: e greu să faci prognoze, în special cînd e vorba despre viitor. Sigur că nici trecutul nu e uşor de prevăzut! Puţinele lucruri pe care le cred despre România 2027 privesc nu atît punctul final al călătoriei, cît drumul. Un drum presărat cu tot felul de obstacole şi accidente de parcurs - unele colosale, de proporţii istorice: naturale, psihologice, politice. Obstacolele sînt vizibile, accidentele de parcurs - deloc! Oricum, trebuie să ştim că ţara noastră va trece prin încercarea unui cutremur de mari proporţii; populaţia va înfrunta, ca şi în trecut, calamităţi naturale şi şocuri psihologice de tot felul. Omul obişnuit va realiza destul de repede că lucruri dintre cele mai importante pentru el, personal, depind de directive europene care, evident, nu se iau la Bucureşti... Dar, pe de altă parte, acelaşi om va deveni mai activ şi se va implica mai creativ pe planul comunităţii locale din care face parte. Contrastul dintre omul bogat şi omul sărac va suferi inerente modificări - mă întreb însă în ce direcţie. Cum va evolua raportul dintre opulenţă şi mizerie? Şi cum va evolua mizeria spirituală a unor segmente masive din populaţie, starea morală care nu discriminează între sărac şi bogat? Se va adînci? Se va subţia? În 2027, tot românul va urmări cu sufletul la gură buletinul meteorologic al planetei. Mulţi tineri de la noi vor începe să înveţe chineza, urdu şi swahili. Iar gîndirea de stînga, în prezent în vizibilă diminuţie, va cunoaşte un nou avînt. Nu e vorba de o recrudescenţă, ci de altceva. De o schimbare de direcţie. De un alt demaraj. Dar n-am loc să argumentez aici ideea.Sorin Vieru este profesor de filozofie la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti. Ultima carte publicată: Riscul gîndirii (în colaborare cu Terente Robert).