Brené Brown definea rușinea, într-unul dintre discursurile sale, drept „acel ceva despre care oamenii nu vor să vorbească”. Este rușinea o temă prea personală, evitată, chiar dacă e universală?

Aproape prin definiție, vorbim doar despre rușinea altuia. Rușinea e pedeapsa pe care un grup social o aplică unui membru, atunci cînd acel membru încalcă niște șabloane, niște căi bine bătute ale acelui grup. Rușinea e așadar o formă de alienare. Sîntem iuți în a-i aliena pe alții, dar nimeni nu vrea să se autoalieneze, toți vrem să fim parte din grup, chiar și cei mai schizoizi dintre noi. Dacă am putea vorbi despre propria rușine, am cîștiga o bătălie importantă împotriva ei, dacă nu cumva chiar am anula-o.

Rușinea nu este una dintre emoțiile, să le numim așa, de bază, cum sînt bucuria, tristețea, frica. Cum este ea dobîndită, învățată?

Ceea ce e instinctiv, înnăscut, e nevoia de a a aparține unui grup. Evident, nu e un instinct care să se manifeste din leagăn, deși și bebelușii puși împreună au unele comportamente sociale automate. Odată cu prima respingere, vine prima rușine. Poate fi din partea unor prieteni, sau din partea educatorului, uneori din partea părintelui – mai rar în zilele noastre, ale familiei nucleare… E o lecție importantă, pe calapodul căreia vom broda rușinile viitoare.

De ce ajunge să ne fie rușine să spunem lucruri și preferăm tăcerea?

Nu întotdeauna nevoile personale, intime, coincid cu cele ale grupului sau sînt tolerate de grup. Orice asemenea conflict generează rușine. Dar cînd miza e acceptarea socială, mulți preferă să tacă.

Cum diferențiem rușinea de alte emoții, cum ar fi vina sau umilința? Vin ele la pachet, de cele mai multe ori?

Vinovăția e un sentiment mult mai intim și mai cronic. Și foarte caracteristic depresiei. Cînd vina și rușinea își dau mîna, nu e deloc bine. Mie, ca psihiatru, atunci mi-e teamă de sinucidere, de exemplu. Mai ales cînd e și tăcere la mijloc. Cît despre umilință, e modul în care societatea te face să te supui. De asta, multe coduri morale recomandă umilința autoimupusă sau smerenia: astfel ești și mai docil, mai dispus să participi la viața grupului, dar și mai puțin susceptibil de a-i umili pe ceilalți.

Există oameni care nu cunosc această emoție? Care pot simți vină sau frică, dar niciodată rușine? Există, la polul opus, oameni extrem de sensibili, care o simt exagerat?

Ambele extreme sînt forme de „sociopatii”, fac parte din spectrul așa-numitelor „tulburări ale personalității”, care adesea ne lasă perplecși și frustrați pe noi, psihiatri și psihoterapeuți. Dacă îți lipsește rușinea, te afli în „clusterul B”, cum spune DSM-ul, al tulburărilor de tip narcisic, histrionic, antisocial sau borderline. Dacă rușinea e excesivă, întotdeauna ea va veni „la pachet” cu una sau mai multe emoții negative dominante, cel mai adesea anxietatea, și atunci te afli pe undeva prin „clusterul C”, al dependenților, evitanților, obsesionalilor… Dar deși ne străduim să clasificăm, ca într-un atlas botanic, comportamentele și personalitățile omenești, nici o astfel de încercare nu e perfectă sau „naturală”. Nici măcar nu știu dacă „rușinea” are același sens în România, Anglia, Japonia și Samoa... Foarte probabil că nu.

Creștem cu rușinile din copilărie, dacă nu le cercetăm? Le adăugăm oare rușini noi, de adult?

E normal să fie așa. „Cei șapte ani de acasă” au acest rol, să ne învețe setul standard de reguli pe care va trebui să le respectăm în comunitate. Și e o învățare foarte adesea condiționată de pedeapsă și recompensă. Rareori sîntem cu adevărat altruiști sau cu adevărat morali, doar de dragul principiului sau dintr-o pornire empatică. Cel mai adesea căutăm recompensa (recunoașterea) sau evităm pedeapsa (rușinea), pentru că așa făceam și cînd eram copii și nu aveam un discernămînt bine format.

Transmitem mai departe această rușine generațiilor următoare? Cum am putea face, ca părinți, să le fie copiilor noștri ceva mai ușor?

Cred că rușinea e rea atunci cînd impune tăcerea. Ca părinte, aș vrea să știu că nici un subiect nu e interzis, între mine și fiicele mele. Contează însă cum abordezi un subiect. Să zicem, „educația sexuală”. Și mulți dintre noi, părinții, nu știm de unde să o luăm, pentru că nimeni nu a vorbit cu noi, la vremea respectivă, așa cum trebuie. Și adesea preferăm tăcerea. Școala ar trebui să mai compenseze lipsa noastră de pregătire, dar și școala are marile ei imperfecțiuni inerente. Școala cel mai adesea uniformizează și rareori recunoaște valoarea individuală, în plus chiar în școală apar primele mari rușini, primele umilințe majore...

„A-ți fi rușine” e o stare care te poate paraliza în a lua decizii, a-ți spune punctul de vedere, a iniția ceva. Cu ce urmări poate ea veni în interior poate duce la depresie, la o furie exagerată, la diverse dependențe?

Cum spuneam, pentru mine, ca psihiatru, rușinea unui pacient e un mare factor de risc, un mare semnal de alarmă. Pînă la urmă, „profesioniștii sănătății mintale”, medici, psihologi, terapeuți etc., exact de asta există, pentru că suferința psihică generează rușine, care la rîndul ei o agravează, creînd un cerc vicios care poate duce la dizabilitate gravă sau chiar moarte. Rolul nostru e să oferim un loc sigur în care rușinea să poată ieși la lumină, ca să se poată disipa.

Cum ne afectează rușinea relațiile personale sau profesionale, felul în care ne purtăm în familie sau cu prietenii?

Rușinea e un factor important de reglementare a relațiilor cu ceilalți. Din păcate, adesea ne rușinăm exact de cine nu trebuie și devenim psihopați cu persoanele apropiate, pentru că acolo ne simțim confortabil, ne e mai ușor să arătăm latura noastră cea mai întunecată celor dragi, care pot suferi din cauza asta. În același timp, putem suporta abuzurile unui șef fără scrupule, pentru că nouă ne e rușine și lui nu. E un echilibru fragil, greu de obținut. Una dintre luptele pe care oamenii mari trebuie să le ducă.

Are rușinea gen? Femeile și bărbații simt rușinea diferit?

Rușinea nu are gen. Dar societățile încearcă permanent să se polarizeze în felul ăsta, să impună seturi diferite de reguli pentru bărbați și femei. Și microsocietățile la fel. Sînt medic, și medicina a fost în mod tradițional machistă, opresivă cu femeile, dar a făcut rău și bărbaților. Multă vreme, ca medic, nu aveai voie să arăți că suferi, nu aveai voie să ai o voce publică… Era rușine și riscai excluderea. Încă o riști.

Comunismul a fost o perioadă marcată de rușini de tot felul – de orice ține de sexualitate sau de propriul corp, rușinea de a fi diferit, de a gîndi altfel, de a nu face ce era impus. S-au schimbat „rușinile”, odată cu generațiile?

Se miza mult pe rușine, dar nu cred că cu foarte mare eficacitate. Mi-aduc aminte de obiceiul „scosului la careu” cînd eram la școală. Și de alte metode de pedeapsă prin rușine de care mi-e și groază să îmi amintesc. Dar rușinea înflorea doar acolo unde era obscurantism. În rest, exista și subversiune, rezistență „nerușinată”, un simț ascuțit al umorului. Cred că eșuăm în a-i învăța pe cei născuți după ’89 cum să fie nerușinați în sensul cel mai moral al termenului, de rezistență și reziliență. Dar cei mai tineri au enormul avantaj de a se fi născut cînd cea mai mare parte a traumei noastre colective se terminase. Și se vede asta, cei sub treizeci de ani sînt mai deschiși, mai empatici, cer mai ușor ajutorul decît cei de peste patruzeci… Cel puțin așa e în practica mea.

Există o legătură între rușine și sentimentul propriei valori? Lucrînd la cel din urmă, putem scăpa de rușine?

Din nou, e un echilibru foarte fragil și greu de obținut. Cînd eram rezident, profesorii mei îmi spuneau că toți oamenii „normali” au un grad de hipertrofie a eului, adică o stimă de sine mai mare decît poate ar fi justificat, pentru că altfel nu putem trăi, nu putem funcționa. Dar nu pot să cred că între depresie, cînd stima de sine se prăbușește, și normalitatea convențională, cînd aparent ne acordăm mai multă importanță decît avem, nu există nici o cale de mijloc. Eu cred că e, și se însoțește de smerenie, simț al umorului și da, o doză sănătoasă, normală, de rușine.

Un caz aparte, dar simțit adînc de mulți dintre noi, este rușinea „de rușinea altora”. Rușine să-i corectezi cînd vorbesc greșit sau spun un neadevăr, rușine de situațiile în care se pun și felul în care aleg să se poarte sau să se exprime. Presupunînd că nu ne putem ascunde într-o grotă și trăim printre oameni, cum putem tolera această rușine mai ușor?

Păi, asta înseamnă empatie, nu? E un lucru bun! Dar nu trebuie să ne imaginăm că putem să trăim viața altcuiva altfel decît prin empatie. Nu putem lua decizii în locul nimănui, și nici nu e bine să ne asumăm fapte care nu ne aparțin. Dar dacă un om e important pentru tine, trebuie să îți asumi că te vei bucura de bucuria lui, te va durea durerea lui, te va rușina rușinea lui etc.

Există oare și o parte bună a rușinii? O modalitate prin care o putem folosi în favoarea noastră?

Desigur. Rușinea e o frînă socială indispensabilă. O condiție patologică destul de gravă, episodul maniacal din tulburarea bipolară, e un exemplu în care rușinea dispare cu totul, e abolită de o furtună anormală de neuromediatori. Și, în acea situație, cel afectat poate face lucruri foarte dăunătoare, pe care le va regreta mai tîrziu. Rușinea ne ajută să fim moderați, economi, să ne purtăm normal cu cei din jur, inclusiv cu cei dragi, să nu ne aruncăm viața în aer la prima frustrare.

Putem „dresa” rușinea? Cum mai atenuăm din consecințele ei, care ne pun de multe ori bețe în roate?

Putem, dacă mergem la psihoterapie. Rușinea va fi în niște limite adecvate cînd propria noastră imagine de sine va fi adecvată, iar dilemele și dezordinile din viețile noastre vor fi, cît de cît, aranjate. E greu să faci asta de unul singur, și nici nu văd de ce te-ai chinui așa.

Aș reveni la Brené Brown, în final, și aș întreba: este empatia antidotul pentru rușine?

Rușinea e o mare însingurare. Omul e și fundamental singur, dar și un animal social. Avem mai multe feluri de a ne depăși singurătatea și orizontul adesea îngust al propriei vieți. Putem citi o carte bună, de exemplu. Sau putem încerca să ne amintim că, dacă sîntem singuri, nu sîntem în nici un caz singurii din lume, ci alături de noi sînt miliarde de semeni cu rușinile și singurătățile lor. Empatia e darul prin care putem să facem transcendența asta, dar nu oricum. Empatia automată e doar încă o emoție bazală, adesea negativă. Ca atunci cînd vedem un om căzut pe jos și trecem mai departe. Ne doare, pe undeva, dar nu ne pasă cu adevărat, pentru că alegem să nu știm nimic despre povestea acelui om. Empatia valoroasă se însoțește de preocuparea și curiozitatea de a afla o poveste. Atunci, da, empatia e antidotul rușinii, singurătății, alienării și poate și al hipertensiunii arteriale, insomniei, acneei și reumatismului.

interviu de Anda DOCEA