În sala mică şi lipsită de pretenţii, îşi fac intrarea, rînd pe rînd, impecabil şi complicat îmbrăcaţi: Roxana, Laura, Radu, Alex, Nina, Cătălina, Daniel, nu neapărat în ordinea asta. Şi nu în ultimul rînd, senseiul lor, Petre Pepel. Podeaua sălii e spălată cu minuţie, de mai multe ori. Intră în ritual. Toată lumea salută, destul de ceremonios. Începe încălzirea, apoi participanţii se grupează doi cîte doi, practicînd o serie de mişcări din ce în ce mai complicate, dar coordonat şi cu bună dispoziţie. Dacă greşesc, repetă. Nimeni nu pare să se enerveze, toată lumea vorbeşte calm şi-l ascultă pe celălalt. E un antrenament de ki-aikido.

De cînd practicaţi ki-aikido?

Practic aikido de 20 de ani şi predau ki-aikido din 2000. În 1974, Tohei Sensei, care a răspîndit aikido în lume, a înfiinţat o altă ramură, a zis că aikido nu e mistic. Pe vremuri, O Sensei îl certa pe Tohei Sensei pentru că făcea lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă. Dacă băuse o noapte, n-ar fi trebuit ca a doua zi să facă un anumit exerciţiu pentru că zeii din Japonia n-ar fi intrat în el. Tohei Sensei a găsit, însă, o foarte bună metodă de a preda aikido. Degeaba ştii multe lucruri, dacă nu poţi să le transmiţi.

Ce este aikido?

Aikido este transformarea ju jitsu-lui într-o artă strict defensivă. După război, în Japonia a fost interzisă practicarea artelor marţiale, şi singura care a rămas a fost aikido. Era considerată o artă a păcii, care nu-i putea omorî pe americani.

Cînd şi cum a pătruns în România?

În România are origini destul de vechi, de prin anii ’80. Oamenii au învăţat din nişte cărţi pe care le-au găsit şi i-au învăţat apoi pe alţii. I-au învăţat ceea ce credeau ei că reprezintă pozele din cărţi. Nu poţi, de fapt, învăţa în mod real după poze ori filme.

Dumneavoastră cum aţi învăţat?

Eu am avut norocul să am un profesor care ne-a învăţat de la zero. Care în continuare ne conduce. E galez, dar a avut parte el însuşi de profesori foarte buni.

Ce v-a oferit aikido?

Gîndire pozitivă, relaxare a corpului, o bună etichetă, pe care să o respect, şi imparţialitate. Este un mod de viaţă dacă nu mai raţional, măcar mai funcţional.

Care este scopul pentru care se practică?

Să te cunoşti şi să poţi face lucruri care, pe moment, ţi se par mai grele. Să te acepţi şi să evoluezi. Scopul nu e să distrugi, ci să armonizezi.

Ceea ce trebuie să urmăreşti e să te pui împreună cu partenerul cu care exersezi. Dar nu ca într-un dans ori balet. Te pui împreună cu intenţia lui: îi cunoşti intenţia, i-o respecţi, după care poţi să i-o schimbi fără să fii agresiv. Asta e o filozofie de viaţă: dacă sînt direct împotriva ta, va apărea o contradicţie. Or, ideea nu e să creez conflicte, ci să rezolv o problemă. Ştiu ce vrei, accept ceea ce vrei, merg în direcţia ta, după care pot să schimb, să vin şi eu cu o idee şi să transform direcţia.

Cum şi cît îţi foloseşti mintea, şi nu doar corpul, în aikido?

În sporturile europene se creează nişte rutine pe care le faci în mod inconştient. Cel mai greu e să îţi foloseşti corpul conştient toată ziua. Corpul şi mintea să fie împreună. Un copil mic ştie asta. Pînă pe la 6 ani, cînd persoanele adulte îl copleşesc cu ceea ce trebuie să facă. Ceea ce facem noi aici înseamnă cumva întoarcerea la acea perioadă a copilăriei, conştientizarea corpului. Mintea mişcă trupul. Dacă ştii ce face corpul tău, ştii ce face mintea. Într-o primă fază, mintea învaţă de la corp.

Sînt mişcări conştiente. În nici o luptă nu o să vezi tehnici din sală aplicate la o bătaie. În realitate, nimeni nu face mişcări atît de elaborate. Scopul e să ştii ceea ce faci, în timp ce te mişti. Mintea noastră a fost atît de schimbată, încît nu mai sîntem în stare să ne controlăm gesturile. Avem doar senzaţia că facem lucrul respectiv. Coborîm scările, ajungem jos şi ne întrebăm: am încuiat uşa? Sînt reacţii pe care subconştientul le are atît de bine încartiruite, încît nu vom putea scăpa de ele. Ideea e să încercăm să aducem nişte obiceiuri noi în subconştient. Să turnăm apă curată într-o cană cu apă murdară. Cîte o picătură, pînă cînd apa se va deschide puţin la culoare.

De ce vin oamenii la aikido?

Din motive diferite. În timp, însă, se schimbă. Unii vin pentru că au luat o palmă cînd se dădeau cu rolele, alţii – că sînt prea slabi, prea puternici, de frică, din dorinţa de a se mişca. Oamenii continuă să vină la sală şi realizează că se schimbă ceva în ei: creşte încrederea în ei şi apoi vin strict pentru aikido.

Cum pot evolua practicanţii?

În Japonia, cine ajungea la 5 dani însemna că era maestru, şi era obligat să înveţe să-i trateze pe oameni, să-i susţină pe cei din jur, să devină cumva un pol al societăţii. Era considerat un grad foarte mare.

În România, sînt mulţi oameni care au 5 dani. După centura neagră, nu mai există altă culoare, practicanţii sînt răsplătiţi în dani. Centurile colorate au fost introduse pentru europeni. Cît timp ai centură colorată, înveţi, bîjbîi. În momentul în care ai centura neagră înseamnă deja că practici, că eşti capabil să înveţi această artă. A practica patru ani o artă e o perioadă destul de lungă. Ţinînd cont de ritmurile de acum, oamenii nu prea acceptă. Centura nu ajută la nimic, de altfel. Doar te legi cu ea.

Sînt necesare aceste examinări pentru a-ţi testa potenţialul: să vezi dacă poţi merge mai departe. Dacă ai schimbat ceva din felul tău de a fi. Că, de fapt, asta urmăreşti: încerci să-ţi transformi modul de a aborda, de a gîndi lucrurile şi de a le trata, atît cu mintea, cît şi cu corpul.

Ce te învaţă aikido?

Să fii liniştit cît mai mult timp. Calm, ca să poţi lua decizii bune. Altfel, dacă le iei la nervi... E normal să te enervezi. Dar e la fel de normal să îţi dai seama că te-ai enervat, să te calmezi şi să iei decizia care trebuie. Să-ţi dai seama că ai greşit şi să corectezi. Pentru că a greşi face parte din procesul de învăţare. Cînd recunoşti faţă de tine că ai greşit cînd faci ceva în sală, la fel poţi proceda şi în afară. Şi să încerci să schimbi şi să nu faci de trei ori acelaşi lucru. Cel mai greu e să faci ceea ce trebuie, nu ceea ce vrei.

În viaţa... civilă sînteţi tot sensei?

În viaţa civilă sînt electronist, am copii. Aikido-ul a început ca o pasiune, m-a prins foarte tare, am făcut eforturi deosebite ca să rămîn în această artă. La un moment dat, am simţit că trebuie să experimentez ceea ce am acumulat. Şi am început să predau. Dar nu trăiesc din asta. Nu poate să devină o afacere.Vreau să rămînă o pasiune. 

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: N. Mihăilă