Cu sau fără conţinut online plătit, ziarele şi revistele deja nu mai sînt ce au fost. În jurul publicaţiilor cresc afaceri colaterale care să aducă venituri suplimentare. Într-o lume măsurată de-a lungul şi de-a latul (şi ţinută din scurt!) de specialiştii în marketing, publicaţiile au devenit şi brand-uri. Aşa încît se inventează şi aplică noi tehnici de a aduce bani din vînzarea brand-ului, a imaginii, a notorietăţii şi respectabilităţii ziarului: nu se mai scot bani doar din conţinutul editorial, se scot bani (şi) din încrederea publicului fidel în ziarul preferat.

Manevre de marketing

În copilăria mea, revista Pif oferea gadgets (o jucărioară sau altceva), care o făcea şi mai dorită. Azi, orice ziar sau revistă care se respectă are căni, pixuri, tricouri şi alte „artizanale“ inscripţionate cu logo-ul său. De vreo 20 de ani, ziarele apar cu add-ons, adică le oferă cumpărătorilor cărţi, filme pe DVD, muzică pe CD. Asemenea manevre de marketing au adus venituri bunicele şi au fidelizat publicul. Dacă în alte ţări (Italia, Spania, Franţa) ele s-au făcut cu măsură (ziarele păstrîndu-şi identitatea şi personalitatea), în România au devenit de vreo doi ani procedeu curent: principalele cotidiene au „dat“ aproape zilnic cîte ceva la pachet; nu numai cele de calitate, dar şi unele tabloide sau ziare de sport. Piaţa s-a suprasaturat de cărţi şi colecţii de filme de toate felurile, iar ziarele riscă să fie percepute ca simple „ambalaje“ sau „pretexte“ pentru a-i vinde clientului altceva. Tot cu măsură au apărut în lume şi alte afaceri legate de publicaţii. New York Times şi Daily Telegraph au lansat wine clubs; unele ziare germane le oferă cititorilor/abonaţilor, sub brandul (deci garanţia) lor, croaziere; Aftonbladet, un ziar popular suedez, patronează un club de fitness, pe care i l-a acordat sub licenţă şi săptămînalului german Die Zeit (care nu e popular!). Există şi lucruri mai fine: The Spectator le oferă periodic cititorilor, contra cost (de la cîteva zeci la 2-300 de pounds), conferinţe, dezbateri între mari personalităţi politice şi intelectuale sau o cină cu redactorul-şef; ori, recent, ceva cu totul special: o serată cu whiskey şi trabucuri în memoria lui Winston Churchill, la preţul special de 185 de lire de persoană.
Aşadar, un ziar nu mai înseamnă pur şi simplu o sumă de texte şi imagini puse pe hîrtie; e o mică întreprindere care, pe lîngă funcţiile sale despre care învăţăm din manual, trebuie să producă şi bani. Publicaţiile îşi vînd conţinutul, (re)numele şi tot ce se mai poate. În acest peisaj, singurul lucru rămas gratuit era accesul la versiunea online. Pentru cît timp?

Altceva şi altfel

Problema cu Internetul este că, devenind accesibil la nivel de masă, a ajuns să pară, mai ales pentru tineri, „de la sine înţeles“. Iar în asta se include şi informaţia: apariţia blogurilor şi a reţelelor sociale a creat canale suplimentare de difuzare a informaţiilor, practic imposibil de controlat. Şi atunci, ce sens are să ceri bani pentru ceva de pe site-ul „tău“, din moment ce mîine va apărea oricum pe alt site, blog etc.? Şi, la viteza de circulaţie pe Internet, ce poate face un trust de presă dacă i se preiau un articol şi-o poză care, în cîteva ceasuri, ajung pe mii de bloguri şi reţele sau în milioane de inbox-uri? Cîte mega-procese poate declanşa?

Există militanţi radicali ai web-ului care ridică din sprîncene la orice încercare de a limita în vreun fel (inclusiv prin introducerea unei taxe) accesul tuturor la Internet. Există însă şi destui oameni mai degrabă moderaţi, temperaţi ori sceptici care nu văd cu ochi buni ideea de a plăti pentru a putea citi ştiri şi articole online. Argumentele lor merg de la chestiuni practice pînă la grija pentru soarta democraţiei şi a libertăţii de exprimare. Unii nu văd rostul taxării unui site de ştiri: aceleaşi informaţii vor apărea gratuit în altă parte; articolele vor fi preluate, rezumate, reambalate şi-napoi la lume date. Introducerea plăţii n-ar face decît să încurajeze piratarea conţinutului jurnalistic – aşa cum se întîmplă deja cu muzica ori filmele. Alţii consideră că plata pentru conţinutul online îi va defavoriza pe cei cu o situaţie economică precară, limitîndu-le accesul la informaţie şi dezbatere, ceea ce înseamnă mai puţină democraţie. Sînt şi unii care cred că transformarea presei online în sursă de profit va dicta şi mai intens decît pînă acum subiectele, abordarea şi ierarhiile: totul se va supune legilor pieţei, Internetul va intra şi el în mecanismul financiar al patronilor de presă. Pe scurt, indiferent de motivaţii şi argumente, cei care se împotrivesc plăţii pentru presa online ajung la o întrebare retorică simplă: de ce să stricăm ceea ce pînă acum a mers bine? Mai bine găsim alte soluţii de finanţare a presei online.

Ca şi adepţii necondiţionaţi ai paywall-ului, adversarii săi judecă în termenii modelului de presă existent pînă acum. Or, presa online a devenit deja altceva: revoluţiile din ţările arabe au fost transmise în direct de oameni simpli – pe reţele sociale ori cu telefonul mobil. Jurnaliştii profesionişti colaborează tot mai mult cu cititorii pentru a găsi subiecte, pentru a afla detalii, pentru a completa o informaţie etc. „Jurnaliştii trebuie să accepte că nu au monopolul asupra înţelepciunii. Acum zece ani era o idee cu totul ameninţătoare, şi încă mai e pentru unii“, spune Alan Rusbridger, jurnalist la The Guardian. Şi tot el redefineşte succint relaţia dintre jurnalişti şi cititori: „Dacă eşti deschis către contribuţii din partea altora, vei sfîrşi prin a avea un conţinut mai bogat, mai bun, mai diversificat decît dacă ai încerca să lucrezi singur. În lumea reală, dacă punem la un loc ce ştiu oamenii va însemna mai mult decît ştim noi, cei din birourile redacţionale“. (The Economist, 9 iulie 2011)

Gratuit sau nu, ştirile se fac şi circulă altfel în mediile electronice. Iar ceea ce numeam pînă mai ieri „public“ devine un fel de partener în producerea şi difuzarea ştirilor. Nu mai e nevoie de jurnalişti profesionişti, din moment ce oricine poate plasa rapid o ştire sau o fotografie pe blog sau pe Facebook? Ba da. Ba chiar meseria de jurnalist devine, într-un fel, mai complexă. E nevoie de cineva care ştie să verifice, să pună în context, să analizeze, să asambleze ştirile „nude“. Şi să producă şi altceva, pe lîngă ştiri.