Onoarea nereperată

Povestea stă cam aşa: ea, reclamanta, este o blondă vedetă, una dintre multele care fac audienţă pe la talk-show-uri; el, pîrîtul, un cîntăreţ brunet şi cu priză la domnişoare, nu-şi recunoaşte presupusa lui aventura cu Starleta. Mai mult, se plînge în direct la TV Starleta, Junele ar fi ameninţat-o să nu mai vorbească niciodată în presă despre asta şi să înceteze orice comentariu pe seama acestei aşa-zise relaţii de amor, căci altfel „o să vadă ea“.

„Eu n-am atacat pe nimeni, parol“, începe domnişoara povestea, „dar dacă tu mă jigneşti“ – spune, uitîndu-se direct în ochii camerei, adresîndu-se lui, dar in absentia – „te jignesc şi eu“. După care începe să toarne o sumedenie de invective, terorizîndu-şi Moderatorul.

Aflăm din povestea spusă pe nerăsuflate că cei doi s-ar fi întîlnit curînd după declaraţiile ei din presă, la un... eveniment. N-a luat-o, într-adevăr, cu forţa, astea sînt baliverne, doar i-a spus: „treci la baie“. Abia acolo s-ar fi recurs la ameninţări. „Iniţial“ povesteşte „a declarat că nu mă cunoaşte, apoi a revenit din amnezie şi a spus că a avut o aventură, dar de o noapte. Vă spun eu cum stau lucrurile. Prima oară m-am dus acasă la el cu maşina mea, după aia am luat de cîteva ori taxiul.“

„Dar totuşi“ – intervine Moderatorul – „totuşi, ce vedeţi, domnule, toate la el?“

Starleta priveşte în sus, cu ochii trişti şi albaştri, căzînd brusc în melancolie: „El e aşa, dom’ Moderator… ia o postură de victimă, de trist – asta atrage la el. Părea sensibil, na, cînd l-am cunoscut. Mi-a spus că vrea familie şi copii. Apoi, după ce eu am spus la gazetă ce am spus, adică numai adevărul, că am fost într-o relaţie cu el, el vine şi spune că ce a avut cu mine a fost doar o legătură. O legătură de pătrunjel“. Redevine furioasă.

„Să vedem dacă vrea să intre în direct cu noi“, încearcă Moderatorul să calmeze spiritul încins al blondei, „dacă poate, că acum o arde pe la alte emisiuni“. Junele-prim intră însă în direct, prin telefon. A fost sau nu a fost o relaţie? – întreabă vesel Moderatorul.

„În seara aia, recunosc, că era frumoasă, dar acum nici eu nu mai pot să beau atît de mult“ – spune Junele chicotind. „Mai recunosc, cum orice bărbat poate să recunoască, că am fost cu ea, dar n-am avut o relaţie. Şi cu treaba de la eveniment, n-am ameninţat-o, i-am spus doar să-şi ţină gura. Ea poate spune ce vrea, are adevărul ei, eu pe al meu.“

„Recunoaşte“ – intervine Starleta, „a fost o relaţie pe care ne-am hotărît să n-o facem publică. Am mesaje de la tine, dar nu vreau încă să le dau presei. Dacă nu te potoleşti, pun pe cameră mesajul meu de adio către tine!“

„Eu nu vreau să jignesc, dar eşti cam obraznică.“

„Iar tu, un porc.“

După care legătura telefonică se întrerupe brusc, lacrimile Starletei dau năvală, inundînd platoul şi invitaţii. „Văd că toată lumea vrea să se certe azi cu mine. Dacă-i aşa, să-şi ia fiecare cîte un bonuleţ de ordine“ – suspină, ştergîndu-şi delicat ochii, pe dedesubt, cu degetul mare, ca să nu se ia rimelul. Moderatorul intervine, o linişteşte, face cîteva glumiţe, iar faţa Starletei se luminează din nou. „Să-mi aduci, dacă eşti drăguţ, un nurofen, că am făcut febră de nervi. Am în suflet, aşa, o revoltă turbată de nu mai pot.“

Un miting live

În mijlocul mulţimii adunate încă de dimineaţă, pe o scenă improvizată, încep să urce cîţiva lideri de partid, un grup de fotomodele, îmbrăcate după ultima modă revoluţionară impusă de Primar (pantaloni scurţi, kaki, berete roşii, puse pe-o ureche). În urma lor alaiul este încheiat de lăutari, dansatoare din buric şi vînzători de mititei.

Primarul, şi el costumat în Che Guevara, alături de grupul manechinelor, înalte şi blonde, încearcă să scandeze o lozincă scrisă pe o bucăţică de hîrtie. „A venit vaporu’ ca să plece chioru’“ – chicotesc fetele, neluîndu-şi ochii de la fiţuică. Efectul lozincii electrizează masele. „Mă gîndeam dacă mai are rost să vorbim de Preşedintele nostru“ – ia cuvîntul, în cele din urmă, Primarul. „Rîdeaţi de mine acum patru ani, în campanie, cînd spuneam: ori eu, ori el. Uite că, din păcate, a rămas el. Dar a rămas în război nu doar cu mine, ci cu toată ţara, unora le-a redus chiar indemnizaţia.“

Poporul aclamă, liderul continuă. „Ştiţi care e cea mai importantă calitate a unui om politic? Să fie sincer, domnilor! Eu am fost sincer! Nu v-am minţit niciodată. Îmi place să mă distrez, să ies cu fete, să-mi fac treaba. Şi ce dacă ies cu fete, dacă fac case pentru oamenii amărîţi?“ Uralele izbucnesc din nou în mulţime, drapelele încep să fîlfîie, se suflă în vuvuzele. Liderul, încurajat de reacţiile publicului, reia ideea, cu şi mai mare înflăcărare. „Şi ce dacă mă distrez, dacă în judeţul meu nu e scandal, cum e în restul ţării?“ Aici, simţind că atinge un punct sensibil, schimbă tonul, devine brusc, grav şi serios. „De luni de zile mă uit la ţărişoara asta şi văd cît sîntem noi între noi de învrăjbiţi. Vă spun eu: viaţa este scurtă, oameni buni, şi oricînd pot veni peste noi probleme. Viaţa, oameni buni, e făcută ca să rîdem. Ne uităm la televizor şi ce vedem? Toţi se ceartă cu toţi. Trebuie să schimbăm acest lucru. Să votăm pentru demiterea Preşedintelui.“ Face o scurtă pauză ca să îngăduie uralelor frenetice să se dezlănţuie, după care, amical: „Dar nu ştiu, domnule, cum se face, că toţi îl bălăcărim pe Preşedinte, dar la vot tot el iese. Dar vă spun asta: şi dacă pleacă şi dacă rămîne, eu tot o să dansez“.

În uralele poporului apare la microfon o doamnă, în costum roşu. Doamna îşi netezeşte părul, taiorul, şi cu o voce patetică spune doar atît: „Poporul trebuie să fie la putere, Dumnezeu să ne ajute pe toţi“. Pleacă, păstrunsă, lăsînd microfonul unui coleg de partid: „Preşedintele“ – declamă acesta – „a impus tăierea pensiilor şi salariilor, cu cinism. Noi sîntem un popor creştin, putem spune că Dumnezeu iartă, dar noi, ca şi creştini, chiar dacă vom ierta, nu trebuie să uităm. Nu putem uita cînd în acea zi nefastă, în timpul discursului preşedintelui, un om şi tată de copii s-a suit pe balustradă şi s-a aruncat în gol. Sau cînd la manifestaţiile contra lui, jandarmii au lovit un tînăr, l-au lovit la coaste, pînă i-au rupt efectiv picioru’“.

Uralele continuă, steagurile se unduiesc, micii se împart, iar pe scenă intră lăutarii. Începe bairamul. Primarul se încinge şi el în horă, vîrînd bani în sutienele dansatoarelor din buric, iar în urma discursurilor rămîne doar sloganul lui: „şi dacă pleacă şi dacă nu, eu tot am să dansez“.