Ajunşi la Auschwitz, au fost însemnaţi cu un triunghi negru: fiinţă asocială. Numărul tatuat începea cu majuscula Z: ţigan [Zigeuner, în germ.]. Sugarilor li se tatua numărul pe picioare, care se întindea de la vintre pînă la genunchi.

Pery Broad, funcţionar în cadrul Gestapo-ului din lagăr, asista la viaţa de zi cu zi din barăci: „Atmosfera era ca de laborator, unde cercetătorii analizează animale. Cu un anumit grad de amabilitate. Mengele nu lăsa niciodată impresia că i-ar trata pe ţigani ca pe oameni. Cîteodată le zîmbea prietenos, altădată făcea cîte o glumă, de obicei mi-o adresa mie sau Sofiei. Îi chema pe următorii pentru portrete. O femeie cu părul cărunt, un bărbat, un băiat… De obicei, nu ne privesc în ochi, nu le poţi întîlni privirile.“

Nici un fel de comunicare, nimic nu atrage privitorul către lumea interioară a celui din portret. Arta portretisticii a înflorit în timpul Renaşterii, iar aderenţii săi au adoptat ipoteza că fizionomia exprimă mişcările sufleteşti. Chipurile ţiganilor sînt moarte.

Stăteau pe scaune în faţa Dinei. În expuneri, nu există nici un indiciu că modelul ar fi stat pe vreun scaun; însă, în zilele de azi, criticii de artă pot face deducţii pe baza imaginii. Ţiganii apar ca în afişele cu infractori. Aşa cum arătau pistolarii din Vestul Sălbatic în afişele din secolul al XIX-lea, „Wanted“, sau Al Capone, cînd a fost prins de poliţie în 1931. Tehnica fotografică folosită a fost numită mug shot. Inventatorul său a fost Allan Pinkerton, detectiv american, care a folosit această tehnică pentru faimoasa sa agenţie. E folosită în criminalistică pînă în zilele noastre, şi în Europa (însă contestată de apărătorii contemporani ai drepturilor omului, pe motiv că oricine, deşi poate fi nevinovat, este prezentat, în asemenea fotografii, ca un răufăcător).

Josef Mengele a recurs la talentul pictoriţei Dina pentru a obţine precizia unei fotografii. O soluţie verificată, acuarela însemnînd mai mult decît peisaje înceţoşate, neclare. Pentru prima dată a fost folosită pentru conturarea imaginii pe emulsie fotosensibilă de către naturalişti, geografi şi antropologii care porneau în expediţii, fiindu-le la îndemînă să împacheteze în bagajele lor mica cutie de lemn. Vopsele de apă, bloc de desen, pensule din păr de bursuc, creioane, cuţit pentru hîrtie şi ascuţit creioane, vas pentru apă. Vopselele de ulei se pretează mai mult creaţiilor cu rol documentar, se usucă mai greu. Cu acuarela este mai ieftin şi mai simplu.

În ajunul Primului Război, Bronislaw Malonowski, în călătoria sa din Noua Guinee, a luat cu el noua invenţie, aparatul de fotografiat. Dar l-a invitat şi pe artistul Stanislaw Ignacy Witkiewicz. Lucrările lui Witkiewicz s-au pierdut, noi cunoaştem alte lucrări, pe cele publicate în manualele de zoologie, botanică, medicină, pe cele din atlase şi monografii. Cărţi pe care avea să le răsfoiască viitorul dictator al lagărului.

Mengele visa la statutul de profesor, se ocupa de ilustraţiile tezei sale de abilitare. Pe Dina a făcut-o acuarelistul său personal (în acest fel era prezentată Dina după război), fără însă să-i încredinţeze această carieră unei singure deţinute. S-a folosit, după cum a vrut, de mecanismul Auchwitz-ului. Portrete de ţigani sau redări ale părţilor din corpurile lor au fost realizate şi de Marianne Herman, Ludwig Feld, Vladimir Zlamar, Janina Prazmowska. Doctorul fotografia personal evoluţia experimentelor sale şi îi mai punea şi pe alţii să o facă.

Printre documentariştii săi se afla tînărul Wolhem Brasse (eroul cunoscutului film Portretistul, regia Ireneusz Dobrowolski), care a învăţat meseria într-un atelier modern din Katowice. În Erkennungsdienst, laboratorul Gestapo-ului din lagărul Auschwitz I, a făcut poze cu copile evreice dezbrăcate, fiind însă foarte jenat. A meşterit un paravan provizoriu ca acestea să aibă unde să se dezbrace. Un ultim gest uman, le omora apoi cu fenol. Într-una dintre fotografii, ţigăncile trimise de Mengele stau în picioare, aşezate în rînd, goale: patru guri de copii, înspăimîntate, părul tuns scurt pînă la piele. Sînt şi alte interpretări. Nu sînt fete, doar băieţi ţigani, după castrare. Dina a pictat ţigani, da, ţigani aşa cum îi vedea Mengele. Oare îşi dădea seama de asta? Sau poate că printr-o curbă conştientă a pensulei îmblînzea trăsăturile modelelor? Ce simte artistul aflat sub o asemenea presiune? Arta nu trebuie pusă în slujba crimei împotriva umanităţii. Şi dacă e, şi ne mai şi place? Redusă la fotografie, la meşteşug, arta ne permite să trăim. Cum să împăcăm aceste lucruri?

Dina nu îşi aduce aminte de experienţele lui Mengele asupra ţiganilor, după cum afirmă ea. Însă recunoaşte că a auzit de una, în tabăra femeilor. „Unei ilustratoare de reviste de modă şi desenatoare de modele din Berlin i-au fost aplicate electroşocuri la intensităţi diferite. Se încerca să se vadă cît rezistă. După cîte ştiu, nu a supravieţuit.“ Cei pe care i-a pictat în tabăra ţiganilor au dispărut. Despre experimentele doctorului, deţinuţii din echipa medicilor povesteau în taină, unele intervenţii atrăgînd în mod special atenţia.

Evreica Vera Aleksander lucra în baraca destinată gemenilor. După război, ea a mărturisit: „A venit un soldat SS şi a luat, din ordinul lui Mengele, doi copii. Erau preferaţii mei, Guido şi Nino, aveau în jur de patru ani. Două, trei zile mai tîrziu, i-a adus înapoi într-o stare înfiorătoare. Erau cusuţi ca doi siamezi. Rănile începuseră să supureze din cauza mizeriei. Puteai simţi mirosul de cangrenă. Copiii ţipau toată noaptea. Nu ştiu cum, dar mama lor a reuşit să facă rost de morfină şi astfel le-a pus capăt zilelor.“ Spunea că le-au fost cusute împreună articulaţiile.

Psihiatrii consideră că, pentru a supravieţui lagărului, trebuia să găseşti o modalitate de a te distanţa. Cel care putea face acest lucru era prezent, dar nu în totalitate. Surd, orb, nu conştientiza pe deplin. Nu îşi amintea, pentru că o părticică din sine o transporta de acolo, în altă parte, condamnîndu-se la amnezie. Musulmanii: aceştia au dispărut toţi, fără voinţa de a lupta pentru viaţă. Au văzut Auschwitz-ul şi au dispărut. Nu se putea supravieţui. Nebunii nu vedeau nimic, se refugiau în iluzii.

Într-o emisiune radio, pictorul Mieczysaw Koscielniak a recunoscut, la patruzeci de ani după război: „Eu nu mă înţeleg pe mine, nici pe ceilalţi nu îi înţeleg, însă aşa se întîmplă. Natura umană îţi ordonă să te transpui într-o lume fictivă. Am trăit într-un lagăr fictiv. Ca nişte spectatori, la teatru, care văd o piesă, identificîndu-se, aşa şi noi ne-am transpus în ficţiune. Deşi moartea făcea ravagii, toţi credeam că vom scăpa.“

Dina a imortalizat prin acuarelă zece, poate douăsprezece chipuri de ţigani, aşa crede ea. De unde erau ţiganii aceia? Cum îi chema? Le era frică? Ce s-a întîmplat apoi cu ei? Zero amănunte reţinute. „Nu îmi amintesc nimic extraordinar legat de subiecţi. Nu au întrebat niciodată nimic şi nici eu nu eram în stare să le răspund. Erau mai degrabă stoici. Stăteau aşezaţi şi nu deschideau gura. Doar o fată cu batic se plîngea.“

Un colet important pentru război

Lagărul de ţigani – ca o colonie de leproşi. Dar nu lepra se întindea, ci doar cangrena de pe obraz, Cancrus Oris, noma. Trei nume, o singură boală. Ataca maxilarul, carnea începea să putrezească, iar osul expus se desprindea şi cădea. Fenomen nemaiîntîlnit pînă atunci în tabără – o ghicitoare. Dina: „Odată doctorul Mengele m-a oprit pînă seara tîrziu, ne-am dus în altă baracă.“ Le-au arătat acolo un copil mic; la prima vedere, Dinei i s-a părut a fi un bebeluş. Piele şi oase, evident în comă. „Mengele a întrebat dacă aş fi în stare să pictez interiorul mucoasei bucale. Cineva i-a desfăcut buza copilului, în jurul gingiilor se acumula o substanţă albă. Gîtul şi cerul gurii îi erau complet negre. Micuţul a tresărit, capul i-a căzut pe spate. M-am întors repede cu spatele. Atunci Mengele a ordonat să ia acel copil de acolo. Nu va mai fi nici o pictură, nu mai este nevoie de el.“ Nu va mai fi nici o pictură – pentru că nu este un caz interesant? Nu va mai fi – pentru că i-a făcut rău Dinei?

Fotograful Wilhelm Brasse a pozat momentele evoluţiei acestei boli şi cercetările asupra gemenilor: „Doctorul îi trata pe copii ca pe lucruri de preţ.“ În Lagărul de ţigani, Mengele le-a făcut o curticică în spatele barăcii 31. Mai demult, acolo se aflau căruţele ţigăneşti, dar nu mai rămăsese urmă de ele. În baracă au construit acum o sală. Pereţii din lemn au fost vopsiţi în alb, iar deţinutul, un pictor polonez, Leon Turalski, poreclit, „Culorică“, i-a pictat cu scene din poveşti. Nu au rezistat timpului, putem doar să ne imaginăm cum erau. La cules de fructe de pădure, Despre Janek, hoinarul, spirite ale pădurii. Kindergarten nu a ieşit deloc rău în poze. Copiii mîncau pîine cu unt, iar la locul de joacă îi aşteptau un loc cu nisip, leagăne, scări pentru căţărat şi carusele. Doctorul le dăruia micuţilor ţigani ciocolată. Ei aveau încredere în el, îi spuneau „Unchişorul“.

Îi selecta pe rînd. Material viu pentru experimente. La ordinul lui Mengele, cîteodată copiii infestaţi cu noma erau ucişi. Cadavrele ajungeau la Institutul de igienă SS din Reich, unde deţinuţii le preparau organele. Pentru Academia de medicină SS din Graz, păstrau capul întreg conservat în borcane.

Cercetările asupra ţiganilor erau tărăgănate cu săptămînile. În pofida metodelor brutale, rezultatele nu dădeau răspunsuri clare la întrebările ştiinţei ariene. În final, ca să se lumineze, Mengele a recurs la autopsii. Nicăieri în lume, un cercetător nu ar fi putut să secţioneze gemeni în aceeaşi zi.

Masa de autopsie se afla în crematoriu. Pe ea se rînduiau globuri oculare colorate. Galbene, verzi, mov, deoarece copiilor de ţigani, sugarilor, de asemenea, li se injecta un lichid care schimba culoarea irisului. După care, Nyiszli le conserva ochii în formol. Ambalaţi cu grijă, plecau către profesorul Verschuer, purtînd ştampila: „Urgent, colet important pentru război.“

(Niciodată nu a fost găsit acest monstruarium, iar în 1946, Verschuer, în scrisoarea către laureatul Premiului Nobel, Otto Hahn, îşi compătimea protejatul: „Vechiul meu asistent, Josef Mengele, a fost trimis la Auschwitz împotriva voinţei sale. Despre activitatea sa de acolo se ştie doar că a încercat să fie medic şi să ofere bolnavilor o mînă de ajutor.“)

Însă, înainte de expediere, într-o rubrică special destinată a raportului, patologul scria cauzele morţii. Indiferent care, erau diverse. După secţionarea a cinci perechi de gemeni ţigani, Mengele, aproape justificîndu-se, a explicat cum că acei copii – ceea ce Nyiszli însuşi ştia – erau infectaţi cu sifilis şi tuberculoză şi deci…

Aici tuberculoza şi sifilisul nu erau tratate cu pneumotorax sau neosalvarsan, ci doar cu injecţii cu fenol în inimă. Nyiszli îl privea cu atenţie pe doctor. „Neostenit. Ore întregi petrece în baraca din tabăra ţiganilor, în care se fac experimente, cealaltă jumătate de zi, pe rampa evreiască.“ Unul după altul, sosesc vagoanele din Ungaria. „Ceea ce se făcea nu se putea numi selecţie. Mîna lui era îndreptată pentru a indica o singură direcţie: la stînga. Transporturi întregi ajungeau imediat în camerele de gazare sau în gropile de ardere.“

Rece, arogant, de o cruzime de neclintit. Aşa şi-l aminteau medicii deţinuţi. Nu suportau cum fluiera. „Familia Wallenstein avea mai multe pietre biliare, decît pietre preţioase…“ Cînd lui Mengele i se aduceau nişte calculi biliari interesanţi, cînta de bucurie toată balada. Buna dispoziţie îl făcea să se înduplece mai uşor. I-a înlesnit lui Niszyli întîlnirea cu soţia şi fiica. […] 

(continuare din numărul trecut al revistei, fragmente din volumul Farby wodne, Czarne, 2011) 

traducere din limba polonă de Valentina SANDU

Foto: P. Wojcik, Wilhelm Brasse / Auschwitz Museum