Şcoala premierilor şi a statului

Cosmin BORZA
Publicat în Dilema Veche nr. 523 din 20-26 februarie 2014
Şcoala premierilor şi a statului jpeg

Au fost necesare o tragedie aviatică şi o melodramă a zăpezii pentru a trage cortina peste comedia bufă, în nenumărate acte mass-media, dedicată „şpăgii din învăţămîntul românesc“. Doldora de generalizări pripite, de rechizitorii cinice, de predici moralizatoare ieftine, campaniile de presă au vizat-o doar aparent pe aşa-zisa învăţătoare Blîndu. Ele s-au transformat pe nesimţite în atacuri făţişe la adresa profesorilor, consideraţi fie şpăgari prin definiţie, fie sperjur prin tăcere la corupţia endemică din şcolile autohtone. În fapt, săptămînile în care jurnalele şi dezbaterile TV ori editorialele principalelor ziare abordau invariabil „cazul Blîndu“ au constituit un nou episod umilitor – devenit rutină deja – al întîlnirii dascălilor cu orizontul de aşteptare al „publicului larg“. Nu doar că sînt leneşi şi neperformanţi (rezultatele elevilor de la testele PISA sau de la examenele naţionale confirmaseră acest statut, în ultimii ani), dar angajaţii sistemului de învăţămînt preuniversitar se dovedesc, iată, nişte precupeţi (unii cu accente mahalageşti). Dacă nu-şi acceptă rolul de paria (a devenit loc mai mult decît comun faptul că tinerii se „fac“ profesori fiindcă, momentan, nu au o alternativă de job mai bine plătită) sau pe cel de apostol (profesoara din Mărişel, admirabilă, nu-i vorbă, care face o jumătate de zi naveta pentru un salariu mizer, a fost martirizată de „opinia publică“), dacă îşi cer drepturile, dacă protestează, dacă au credinţe politice, dacă se opun învăţămîntului privat, dacă solicită să fie remuneraţi pentru orele suplimentare, ei sînt degrabă desfiinţaţi prin asocierea cu „şpăgara“ Blîndu, cu „corupta“ Vărzaru, cu „violatorul“ Vişan.

Or, a postula astfel de generalizări e ca şi cum un preşedinte de ţară ar afirma că „şcoala românească produce tîmpiţi“, bazîndu-se, eventual, exclusiv pe exemple proxime; e ca şi cum acelaşi preşedinte i-ar transmite unui dascăl că, pentru cele 16 ore (sic!) pe săptămînă muncite, cîştigă prea mult, deşi – orice profesor de umanioare poate confirma – corectarea relativ atentă a unui singur eseu presupune 10-15 minute; e ca şi cum un premier care a inclus zeci de pagini plagiate în lucrarea sa de doctorat ar coordona şi ar aviza reformele sistemului; e ca şi cum un fost prim-ministru, devenit ulterior primar, ar oficia festiv deschiderea anului şcolar şi i-ar premia pe profesorii „performanţi“, cu toate că ar fi trebuit să fie declarat persona non grata pentru sistemul de învăţămînt, după ce a acceptat servil tăieri salariale înjositoare; e ca şi cum „intelectuali publici“ s-ar împăuna drept apărători ai luptei anticorupţie şi ai valorilor statului de drept, chiar dacă societatea pe care vor să o civilizeze discursiv ar include profesori (cu definitivat şi cu şase ani vechime) retribuiţi lunar cu 880 de lei, iar o simplă conferinţă în care reiterează respectivele şabloane retorice le aduce probabil de zece ori pe atît; e ca şi cum unii dintre cei anterior numiţi i-ar eticheta pe protestatarii din pieţele marilor oraşe drept „nevrotici“ şi i-ar echivala cu „mahalaua violentă şi ineptă“, obturînd cu rea-credinţă faptul că în stradă se aflau mai mulţi profesori decît reuşeau, de obicei, să mobilizeze sindicatele din învăţămînt; e ca şi cum, în timpul „scandalului Blîndu“, conducătorul MEN ar proclama emfatic măsuri ce vizează sistemul de educaţie (i.e. interzicerea fondului clasei şi a comercializării auxiliarelor şcolare), legitimînd astfel stupid împreunarea unui act de corupţie cu întreg învăţămîntul.

Fireşte, termenul „şpagă“ nu este deloc străin de vocabularul fundamental din şcolile româneşti. Încă din primele săptămîni de activitate, un tînăr profesor află că titularizările, transferurile, detaşările, continuităţile, numirile în funcţii de conducere, gradaţiile de merit presupun mită, trafic de influenţă, pile, cunoştinţe, relaţii. Aşa o fi – şi, urmărind prestaţia profesională şi intelectuală a unora, mai că s-ar putea depune mărturie în acest sens. Totuşi, în afara cîtorva dosare penale/arestări, legate exclusiv de fraudarea bacalaureatului, nu cunosc vreun caz, cît de cît notabil, care să vizeze deconspirarea unei „reţele de corupţie“ şcolară, în care să fie implicaţi părinţi, profesori, directori, inspectori sau secretari de stat. Atunci, fie societatea autohtonă se confruntă cu un fel de „omerta“ profesorală, fie sistemul judiciar e de tot orb în relaţie cu învăţămîntul.

Pentru mine, „şpăgile“ din învăţămînt au frizat mereu registrul burlescului, şi nu pe acela al tragicului (cum lasă impresia seria de atacuri la adresa profesorilor, din ultima vreme). Uneori, am asistat – în special, în şcolile aşa-zis „de fiţe“ – la un fel de competiţie a buchetelor de flori, a cafelelor şi a parfumurilor. Profesoara care primea mai multe simţea nevoia să-şi etaleze „premiile“, spre invidia mută a colegelor care, dintr-odată, se considerau mai puţin „iubite“ de elevi/părinţi. Altă dată, am surprins un dialog absurd între doi taţi din „elita“ financiară a oraşului, care, avînd copii în clase paralele ale aceluiaşi liceu, îşi comparau cadourile pentru dirigintă după principiul „ba al meu e mai mare şi mai frumos“. Adeseori, am întîlnit, la uşa sălii profesorale, cu un pacheţel în braţe, părinţii celor mai neinstruiţi elevi din şcoală, dornici probabil să cumpere astfel conştiinciozitate, pentru urmaşii familiei. Că există situaţii în care şpaga cunoaşte o cu totul altă amploare şi un cu totul alt efect pot să cred şi să accept. Însă a folosi această realitate probabilă ca mobil pentru perpetuarea subfinanţării crase a învăţămîntului mi se pare, fără nici o exagerare, un atac la statul de drept (că tot sînt la modă aceste sintagme).

În fapt, ori de cîte ori jurnalele TV se deschid cu o ştire/reportaj despre profesori vicioşi, a doua zi, invariabil, întrebările din cancelarii variază între „iar au anunţat sindicatele vreun protest?“ şi „iar au cerut 6% pentru educaţie?“. Nu despre o probă de paranoia ori de autovictimizare se poate vorbi în aceste cazuri, ci despre o reacţie cît se poate de firească, motivată mai ales de modul în care societatea civilă s-a raportat mereu la grevele profesorilor. „Nu le pasă de «viitorul» copiilor.“; „Li s-a urît de atîtea vacanţe.“; „Sindicaliştii vor o funcţie în guvern.“; „Bugetarii «graşi» aleargă după amplificarea stipendiilor de la stat.“; „Noi îi plătim ca ei să urle pe străzi?“ – iată doar cîteva dintre replicile des auzite în perioada protestelor, care nu caracterizează doar discursul anonimilor de pe diverse forumuri online, ci impregnează şi retorica multor persoane publice. Dintre toate acestea, cele mai periculoase şi mai perdante abordări îmi par ultimele două, resuscitate, consistent, şi de recentul „scandal al şpăgii“: profesorii sînt bugetari, muncesc „la stat“, în consecinţă, jobul lor e aproape o sinecură; respectiv, salariile lor sînt un fel de premieri acordate, prin impozite, de cei care lucrează cu adevărat – „privaţii“. Am destui amici, angajaţi în corporaţii, care gîndesc în respectivii termeni, care şi-ar dori un control cît mai strîns şi mai direct asupra a ceea ce predă şi evaluează profesorul la clasă, chiar dacă nu beneficiază de o minimă expertiză în acel domeniu. De aici se naşte şi obsesia relativ perversă de a oferi variate cadouri dascălilor. Ele exprimă arareori gratitudinea, adeseori camuflînd nevoia de a-i şti, într-un fel sau altul, mai îndatoraţi părinţilor decît propriilor elevi. Pînă la clamarea necesităţii privatizării învăţămîntului nu mai e decît un pas. Chiar zilele trecute am citit un articol („Profesorul – reflexia unui sistem bolnav“) cu un epilog – pentru mine – năucitor, avînd în vedere că autoarea este Adriana Săftoiu, poate cel mai inteligent politician român. Citez: „Ca părinte, dacă aş avea banii necesari, mi-aş scoate copilul din acest sistem. Dar, cu cei pe care îi am, încerc doar să suplinesc slăbiciunile şcolii cu pregătirea individuală.“ Ca profesor, nu pot decît să atrag atenţia, cu riscul de a cădea, la rîndul meu, în păcatul generalizărilor, că „învăţătoarea“ Blîndu propovăduia tot soluţii profund individuale de propăşire a copiilor, iar, în ceea ce priveşte alternativa privată la sistemul de stat, domnia sa este o avangardistă.

Cosmin Borza este doctorand la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.