Am pus de curînd pe Instagram o rugăminte a lui Caragiale către Maiorescu. Scrisă foarte elegant și îngrijit, mica epistolă, mai degrabă un bilet, n-are nici cea mai mică intenție literară și e sigur că autorul ei nu bănuia că banalele rînduri îi vor supraviețui, că vor fi publicate în volum și citite de urmași. Era, pentru secolul său, ca un mesaj pe WhatsApp.

Un om de 36 de ani îi cere o întîlnire unuia de 48, căruia îi datorează mult. Iată: „Stimate Domnule Maiorescu, favoarea de-a obține de la Dv. cîteva minute de audiență particulară o doresc așa de mult, încît nu mai pot să nu îndrăsnesc a vi-o cere. Așa ocupat cum am văzut că sînteți, nu mai am curajul a veni de-adreptul la Dv. să vă deranjez; astfel, dacă am norocul să dispuneți de un moment pe care atîta îl doresc, vă rog respectuos anunțați-mă cînd permiteți a mă vedea. Vechiul Dv. cunoscut, «cinicul» I.L. Caragiale“.

„…O doresc așa de mult, încît nu mai pot să nu îndrăsnesc a vi-o cere“, ce capodoperă de sfioasă persuasiune. Comentariul meu de pe Instagram era: „Așa arătau cinicii în 1888. Te întrebi cum or fi arătat empaticii“.

Astăzi, specia epistolierului a evoluat. Desigur, mai există persoane politicoase și drăguțe, de orice vîrstă, și care mie îmi fac bine la sănătate. Dar sînt puține. Mai des primești de la oameni complet necunoscuți – și cărora ai putea jura că nu le datorezi nimic – mesaje care se încheie abrupt, eficient, cu somația: „Vă rog să confirmați primirea mesajului!“. Dacă lucrul nu se întîmplă sau nu suficient de rapid, textul, a cărui triumfătoare actualitate se afirmă prin lipsa de politețe (despre stimă sau afecțiune ce să mai vorbim) îți e trimis intact a doua oară, fără o minimă scuză, dovedind că expeditorul e un om emotiv și reacționează la tăcerea ta. Știu bine că sîntem în alt moment al comunicării și m-am obișnuit cu un „Bună ziua“ neînsoțit de nimic, pe post de formulă de deschidere, și cu oameni care, cum spune Cătălin Pavel, „vorbesc ca-n reclame“. Mă antrenez acum să mă adaptez, ca orice supraviețuitor al speciei, și la interlocutorii care nu spun „Mulțumesc“. Desigur, cînd ajuți pe cineva n-o faci ca să ți se mulțumească și nu aștepți recunoștință. Dar ele ar trebui să vină chiar dacă nu le aștepți, măcar pentru ca tu să poți adăuga, convins, acel frumos „Mi-a făcut plăcere“ sau „A fost un fleac“, acel „De rien“, care urmează firesc după „Merci“.

Scrierea intuitivă

N-am habar cine și cum se ocupă de ceea ce am aflat că se numește scriere intuitivă. Adică scrierea de-a gata folosită în SMS-uri, cea care renunță la marca individuală a cuvîntului și, cu nerăbdarea specifică timpurilor pe care le trăim, te ajută cu forța să-ți termini cuvintele mai repede, ca și cum ai vrea să scapi odată de necazul ăsta. Problema e că intuiția programului nu coincide decît rarisim cu intenția mea. Și că, dacă totuși ghicește, o face prea tîrziu, la ultima literă, așadar nu cîștig timp, ba chiar îl pierd corectînd corectura lui automată. Am trimis odată, în mare grabă, un mesaj serios și am fost foarte uimită cînd mi s-a răspuns: „Ce amuzantă sînteți“. Recitindu-mă, mi-am dat seama de ce: vreo trei-patru cuvinte erau complet schimbate și aveai senzația că citești un poem avangardist comic. Despre aventura trimiterii unui simplu „Bună dimineața“ am pomenit cu alt prilej (și îi rog pe doritori să caute pe LaPunkt articolul „M-ai sunat azi-noapte!“). Între timp am mai prins cîteva dintre regulile jocului electronic intuitiv, dar tot rămîn perplexă la imprevizibilul lui. Nu pot înțelege, de pildă, de ce lipsește complet din depozitul cuvintelor prefabricate intuiția lui „ca“. Automat programul pune „că“ în loc de „ca“ și e foarte enervant să tot șterg sau interlocutorul să primească la început de an, să spunem, un „tare că piatra, iute că săgeata, tare că fierul, iute că oțelul“. Sau, caragialesc: „Că tine, bobocule…“

Altfel, ofertele vin mereu cîte trei, ca-n povești și, cînd ai timp să stai să meditezi la ele, te lasă visător. Vrei să scrii „N-am văzut niciodată…“ (scrierea cu cratimă e deja o luptă corp la corp), ajungi pînă la „nici“, din „niciodată“. În clipa aia cele trei oferte sînt „nici“, „mici“ și, cu totul improbabil, „Nicu“. Închipuiți-vă că în loc de „N‑am văzut niciodată“ scrii fraza cu iz culinar „N-am văzut mici“ sau că-l introduci în ecuație și pe Nicu: „N-am văzut Nicu“. Iar interlocutorul răspunde „Mici eu“, cu varianta „Nicu eu“.

Însă cea mai expresivă înlocuire intuitivă am aflat-o de la un prieten. Într-un moment trist, în loc de „Sincere condoleanțe“ a primit un mesaj cu „Sincere condimente“. Nimic nu se compară, ce-i drept, cu sinceritatea de bun gust a condimentelor.

Omul care rîde

Caragiale a ironizat chiar punctul ironiei propus de un literat francez mai tînăr decît el, Alcanter de Brahm. E vorba de un semn de întrebare invers, văzut în oglindă, ceea ce e o destul de bună descriere a întorsăturii de sens cu pricina. Caragiale nu credea necesar semnul, flerul cititorului i se părea suficient, iar dacă nu prinzi ironia, spunea el, degeaba orice. Semnul acesta a anticipat cu strălucire toate adaosurile de sentimente și resentimente din corespondența de azi. Oferta celui care-și luase nobilul pseudonim, altfel îl chema Marcel Bernhardt, a fost amplificată de Hervé Bazin în Plumons l’oiseau (1966): un punct al certitudinii, unul al admirației (două semne de exclamare care par să aplaude), unul al tonului poruncitor și, desigur, o inimioară făcută din două semne de întrebare întoarse unul spre altul sub un punct comun, semnul amorului, iarăși foarte bine ales. Oricum, mult mai bine decît emoticonul cu o inimă care pulsează și pe care, cînd o primesc, mă apucă neliniștea: seamănă cu cea de pe tensiometru sau, mai rău, cu o mănușă de box pregătită să te izbească.

De curiozitate și cu gînd bun (rog a nu fi considerată insensibilă la atracțiile prezentului), am studiat oferta de emoticoane pusă la dispoziția interlocutorilor electronici. O primă observație este că, dintre chipurile tip lună plină, lipsește cu desăvîrșire fața gravă. Sînt fețe care rîd, care plîng, care se miră sau fac cu ochiul, fețe fără gură sau cu ochii acoperiți de dolari (cum odinioară morților li se acopereau ochii cu monede sau, mai departe în timp, cu foiță de aur), am găsit o față cu monoclu și una cu fermoar la gură, una cu mască medicală, ca să nu ia sau să nu dea coronavirusul din China, probabil, una cu capul spart și bandajat, dar nici măcar o față gravă, capabilă să înțeleagă, să citească, de pildă, poezie și, eventual, să-și înțeleagă semenul fără emoticoane. Asta spune ceva, cred, despre noi.

Trecînd însă direct de la figurile umane spre cele neînsuflețite, fără ocolul botanic, zoologic și culinar, m-am întrebat ce mesaj ar putea fi acompaniat de un scaun de veceu. Eventual că pe expeditor îl doare burta? Sau că trebuie să-și schimbe urgent instalațiile sanitare? Oricît de tare ne-ar fi marcat experiența Pompeiului, cît de frecvent poți trimite un vulcan care erupe? Nu-mi răspundeți că e vorba de sensul metaforic, că pentru asta avem fața înverzită și gura care urlă sau capul care face explozie. Și de ce să trimiți cuiva o mașină de poliție? E o amenințare voalată? Dar un tractor ce mesaj poartă? Ce să înțelegi atunci cînd primești o farfurie zburătoare? Că a început invazia?

În fine, de ce-ai trimite cuiva un mesaj cu un coșciug (da, există!), dacă nu faci parte dintr-o organizație teroristă de intimidare? Consider, în mod responsabil, că n-ar trebui încurajate cu emoticoane asemenea grupări. Că tot veni vorba, aș avea o rugăminte personală către prietenii care mă citesc. Le cer cu timiditate să nu pună o lumînare electronică și două mînuțe galbene, care se roagă, în mesajele lor, atunci cînd va sosi momentul. Prefer, pentru cei rămași, „Sincere condimente“.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor universitar. Cea mai recentă carte: Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor, Humanitas, 2019.