Am trecut prin diverse momente din punct de vedere arhitectural: chioșcuri albe de termopan, noi sedii de bănci din metal și sticlă, blocuri cu balcoane transparente cu sticlă și stîlpișori de inox, onduline pe acoperiș. Ca specialist, sînt sigur că mai puteți da și alte multe asemenea exemple și vă rog s-o faceți.

Din păcate, tot ce ați amintit mai sus încă există. Ați observat, probabil, că dacă înainte de 1989 lucrurile erau mai potolite, după acel moment totul parcă a luat-o razna. Și nu erau mai potolite din motive de bun-simț, ci din cauza lipsei de materiale, tehnologie și chiar culori. Primul lucru pe care l-am observat atunci este că toate magazinele și așa-zisele buticuri au început să aibă tîmplărie sau gratii… roșii. Roșul era prezent peste tot.
Din punctul meu de vedere, lipsa unor reguli clare la nivel oficial reprezintă cauza principală a diversității haotice care ne înconjoară. Larga varietate de produse derutează clientul neavizat – și, pînă la urmă, neghidat și necontrolat de nimeni în acțiunile lui. Dacă privești un oraș românesc de sus (în special, unul din provincie), vei avea impresia că ai în fața ochilor un paletar de tablă ondulată, în care sînt prezente culori care nu ar trebui să aibă de a face cu un acoperiș – verde sau albastru strepezitor, portocaliu sau roșu aprins. Peste tot se construiesc vile foarte urîte. Inoxul este nelipsit, la fel ca și ferestrele și ușile cu geamuri bulbucate, prezente în anumite regiuni, acestea făcînd ca acele case să pară că au ferestre luate de la autobuze sau tramvaie. Rea este, după mine, și folosirea fără discernămînt a tencuielii texturate, care se folosește negreșit în mai multe culori, de multe ori aiurea alese, creînd desene ce împart nefiresc fațada casei, neținînd cont de ferestre sau volume. Am mai observat puzderia de balcoane care se fac la o asemenea casă particulară. Dacă ai curte, la ce îți trebuie balcon? Mai ales unul spre stradă, unde sigur nu poți sta decît pentru a face cu mîna trecătorilor? Să mai zic? Cred că e de ajuns, ne-am lungi prea mult.

Dar în domeniul designului interior sau al decorațiunilor, care au fost curentele ultimilor ani,  pe care le-am putea numi exagerate?

Ca și în cazul exterioarelor, și interioarele caselor au trecut și trec încă prin diverse trend-uri. Iar teoria mea este similară cu ceea ce am spus mai sus: la un moment dat, varietatea produselor oferite de piață a fost atît de mare, încît a devenit derutantă. Fără ajutor specializat – căci, desigur, în mentalitatea multor oameni, nu ai nevoie de nimeni care să te sfătuiască în domeniul amenajării casei, că doar ne pricepem cu toții –, multe interioare ajung să arate absolut hidos. Nimeni nu are – și nici măcar nu își pune problema – controlul culorii, al alăturării materialelor, al închegării unui stil. Am trecut – și sper că nu vom reveni – prin moda jaluzelelor verticale, colorate în fel și chip, a scafelor din gips-carton puse în orice camere, indiferent de formă, destinație sau dimensiuni, a colorării pereților, grinzilor și stîlpilor doar de dragul modei… Ne confruntăm acum, de exemplu, cu ideea de stil „clasic”, în care se folosesc mobile care preiau și imită în mod grosolan piese cu adevărat clasice, în care auriul și argintiul sînt la putere, în care mulurile și profilele decorative din polistiren sînt folosite oriunde și oricum, neținînd seama dacă arhitectura interiorului se pretează la așa ceva… În multe case nu există cărți, dar oamenii doresc biblioteci în care să-și țină vazele, trofeele de la concursul de badminton sau suvenirurile din vacanțe… Asortarea pînă la ultimul cui este și ea un trend nefericit. Totul este perfect, doar că de la atîta perfecțiune se ajunge la o plictiseală vizuală de zile mari.

Există un mecanism care face pe multă lume să adopte la un moment dat cîte un stil (să-i spunem așa). Stilurile astea se schimbă, dar mecanismul care le generează, unul după altul, pare că rămîne. Cum apare și cum funcționează mecanismul acesta? E o chestiune de marketing?
Mecanismul este generat de două tabere: furnizorii și clienții. Furnizorii fac orice le stă în putință să își vîndă produsele, ceea ce e firesc, iar clienții cumpără ceea ce li se oferă, fără a-și pune întrebări prea multe. Și, culmea, abia cînd ajung acasă cu produsele, constată dezastrele, mai mari sau mai mici. Puterea exemplului este pe cît de eficientă, pe atît de perversă. Vezi ceva la cineva și vrei și tu la fel. Simplu. Doar că la tine s-ar putea să nu se potrivească acel ceva. Sau ajungi să ai o casă aproape identică cu exemplul urmat. De ce ar vrea cineva așa ceva? Eu, fiind un tip creativ, la această întrebare nu am un răspuns clar, dar am întîlnit destui oameni cărora nu le pasă că nu au o casă personalizată. Apoi intervine mentalitatea oamenilor, încă prezentă la noi, care nu văd rostul apelării la un specialist care să îi ghideze. Un arhitect sau un designer sînt la fel de importanți ca și un medic stomatolog sau un avocat. Te duci la specialist cu o problemă pe care nu o stăpînești. Și uite-așa, poate nu ajungi să cadă casa pe tine, să mori de depresie pentru că ți-ai vopsit tot interiorul în violet, să îți scoți dintele cu cleștele pentru cuie sau să calci alături de legi, nebănuind că ar putea exista vreo consecință.

Dincolo de moda zilei, există și inerții venite din perioade mai grele, de tipul ferestrelor mici (pentru a conserva căldura) ori mania caselor cît mai mari, cu spații inutile, doar „ca să fie acolo, că nu se știe”. Cum se împacă toate astea?

Acest tip de inerții există și dau de ele destul de des. Ferestrele mici, da, constituie cel mai frecvent exemplu; pierzi căldura, nu ai nevoie de atîta lumină, că doar ai lustră, te văd vecinii – sînt tot atîtea motive invocate, dar care se pot demonta și rezolva foarte simplu.
Încă nu înțeleg de ce se fac ferestre mici la băi, după modelul blocurilor comuniste. Nu e nevoie de aer și lumină în baie? Caloriferele funcționează chiar dacă sînt ascunse de măști sau nu sînt puse neapărat sub ferestre, sistemul de tîmplărie oferit în zilele noastre ne apără de pierderile de căldură, există încălzire prin pardoseală și parchet pentru orice tip de spațiu (inclusiv holuri sau spații umede), există jaluzele, perdele, storuri de tot felul care te apără de soare, de priviri indiscrete și se potrivesc oricărui stil ales… Ce să zic, există de toate, iar soluțiile sînt la îndemînă! Problema spațiului în exces este cea mai gravă, din punctual meu de vedere. Mulți oameni îți doresc mai mult decît au nevoie, iar ideea „să fie acolo” nu aduce nimic bun. Planul casei tale trebuie făcut în funcție de viața ta. Viața ta trebuie să încapă în casa ta, nu trebuie nici să fie constrînsă, dar nici să se rătăcească acolo. Birourile, camerele de oaspeți, dining-urile pot lipsi dacă nu ai ce face cu ele sau dacă oaspeții nu sînt prezenți cvasi-permanent în casa ta. S-au inventat canapelele extensibile pentru ei, iar de lucrat, poți lucra și în living sau în dormitor, nu ai neapărat nevoie de o cameră specială. Camerele în plus și, de fapt, nefolosite sînt plătite de trei ori: o dată cînd se proiectează, o dată cînd le construiești și încă o dată, pe termen lung, ca să le întreții. Toate ar trebui să se împace și, după cum le spun mereu celor care apelează la mine, drumul spre casa ideală trebuie să fie plin de întrebări la care trebuie găsite răspunsurile, altfel haosul pîndește de după colț.

În ce măsură cei care își construiesc sau renovează casa sînt flexibili, receptivi la sfaturile de specialitate? Aveți exemple de idei mai ușor acceptabile și idei la care oamenii sînt mai rezistenți?

Oamenii sînt de toate felurile. Dar, de obicei, cei care apelează la un specialist au ajuns la concluzia că sfaturile acestuia sînt folositoare și atunci le urmează. Nu merge mereu totul lin și fără discuții, e drept, iar soluția finală este întotdeauna mai aproape de un compromis decît de ideal.

Dacă soluția propusă de specialist nu este acceptată de către client, se poate ajunge la încetarea colaborării. Nu poți forța pe cineva să fie receptiv, după cum nici nu poți propune chiar orice, doar ca să-i faci pe plac clientului. Cel puțin eu nu fac așa ceva. Soluțiile periculoase ies din discuție (cum ar fi dărîmarea pereților nepotriviți), iar cele mai nevinovate sînt adaptate pînă cînd și eu, și clientul sîntem mulțumiți. Un designer nu trebuie să uite nici o clipă: casa este a clientului, nu a lui! Rolul lui este să ghideze, nu să impună! Dar nici să execute fără discernămînt tot ce i se cere.

Se poate spune că există mode bune și mode rele (sau proaste) în design, decorațiuni, arhitectură?
Am dat mai sus suficiente exemple care pot susține această idee. Partea bună este că, din fericire, modele trec, iar partea rea este că se propagă cu viteză amețitoare și durează necontrolat. Și am mai observant ceva: în funcție de țări sau regiuni, modele ajung cu decalaje de ani! Te trezești că ai ajuns într-un alt oraș și parcă te-ai întors în timp.
„Bun” sau „rău” sînt niște etichete foarte greu de aplicat, ca și „frumos” sau „urît”. Ele se modifică în funcție de personalitatea, gusturile sau pregătirea fiecăruia dintre noi. Vorba „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” este cît se poate de adevărată. Faptul că îți poți schimba părerea atunci cînd îți sînt prezentate niște justificări bazate pe o pregătire de specialitate este altceva și, în ceea ce mă privește, am avut proiecte pe care am reușit să le deturnez înspre direcția potrivită.

E un domeniu în care curentele pot lăsa urme foarte durabile, dar există și curente care trec pe nesimțite, de care uităm repede?

Istoria este plină de exemple. Încercări s-au făcut în toate domeniile, nu numai în cele artistice, unele reușite și care au rămas, altele care au fost date uitării. Orice noutate a fost privită cu scepticism la început și aproape orice curent a șocat inițial. Important este că toate au fost făcute ca un răspuns la o nevoie – evoluție tehnică sau estetică – și, pe măsură ce au fost aplicate, au rămas sau nu în joc, în funcție de cît de bune sau mai puțin bune au fost. Ca la un concurs: cineva trebuie să ia medaliile de aur, argint și bronz, restul se pierd.

Cît de tare țineți cont de mode în activitatea dumneavoastră?

Încerc să iau, să recomand și să aplic totul cu moderație. Pentru o casă, un stil mai degrabă atemporal este de preferat unuia care se va schimba cu siguranță, rapid și radical. Am ajuns la punctul în care îmi pot da seama ce va rezista și ce nu și încerc să expun acest punct de vedere și clienților mei. O casă nu este o bluză, pe care o poți arunca odată ce moda a trecut, e mai greu să îți refaci un interior o dată la cîțiva ani, doar ca să aplici culoarea anului sau tendințele în designul de mobilier. Și la fel ca și în moda vestimentară, trebuie să ajungi la înțelepciunea de a alege ceva ce ți se potrivește. Cum spuneam, viața ta trebuie să încapă în casa ta. Casa ta trebuie să fie ca o oglindă în care să te regăsești atunci cînd o privești.

Mugur Kreiss are vlog-ul de design https://www.youtube.com/channel/UC2pknywvONrmxDSwnIyCegw

interviu de Andrei MANOLESCU