Seduşi în multinaţionale

Ideea de a cerceta fericirea oamenilor care lucrează în multinaţionale poate părea un pic curioasă. În spatele întrebării nu se află presupunerea că multinaţionalele ar fi un loc deosebit de nefericit în care să lucrezi, ci mai degrabă faptul că deseori angajaţii acestor organizaţii sînt mai puţin fericiţi decît se aşteptau. O primă cauză pentru aceste dezamăgiri este, probabil, nivelul foarte ridicat al aşteptărilor - multinaţionalele fiind privite deseori ca un loc mitic, în care salariile substanţiale recompensează o muncă plină de sens cu nişte şefi înţelepţi. Abordarea cea mai simplă a mulţumirii constă, desigur, în aşteptările scăzute. Totuşi, există şi cauze mai interesante ale tristeţilor angajaţilor din multinaţionale. Spre deosebire de firmele mai mici, multinaţionalele suferă de un păcat obişnuit: sînt birocratice. Salariaţii de la Orange au fost poate cei mai fericiţi cînd Vodafone i-a cumpărat pe Connex: acum au şi ei pălăria lor de aprobări şi durează trei zile pînă mută o hîrtie. Capra vecinului stă şi ea pe un teanc de dosare. Dacă restrîngem definiţia conceptului de "multinaţională" la acele companii în care angajaţii au contact cu modele de comportament standardizate la nivel internaţional, excluzînd firmele care pun banii străini să lucreze într-un mod integral românesc, atunci este de la sine înţeles că persoanele din aceste firme se află uneori în situaţii de contact cu valori şi practici ce le sînt străine. O astfel de caracteristică bizară se referă la faptul că multinaţionalele sînt ideologice, în înţelesul nepeiorativ al cuvîntului - adică încearcă să schimbe comportamentul membrilor lor, prin modificarea ideilor lor. Pentru cetăţenii români ideologia şi seducţiile ei sînt o experienţă nouă de viaţă - cu atît mai mult pentru cei tineri. Sîntem mult mai obişnuiţi cu încercările directe de influenţare a comportamentului prin "morcov şi băţ" - adică, în termeni ocupaţionali, prin salariu, sau, în termeni şcolari, prin notă. Prea puţin se preocupă cei din jurul nostru să ne modifice ideile, să ne manipuleze cu adevărat. Ideologia comunistă pe care o cunosc cei care lucrează acum în multinaţionale, în cazul în care au mai mult de treizeci de ani, renunţase de mult să mai fie convingătoare, ajungînd mai degrabă o caricatură de propagandă. Motorul principal al constrîngerii pe linie de partid nu erau ideile, ci frica, foarte adesea, sau stimulentele pozitive asociate cu un comportament dezirabil. Limba de lemn era cel mai clar simptom al abandonului persuasiunii în favoarea condiţionării prin sancţiuni. O altă instituţie care îşi propune formarea indivizilor, şi anume şcoala, este de asemenea incapabilă, cel puţin deocamdată, să îi vrăjească pe elevi cu ideile sale, punînd accentul mai ales pe acumularea de cunoştinţe remunerată prin notă. Prea puţină momire, prea multă transparenţă în mesajul "vrem să vă purtaţi altfel decît pînă acum". Dimpotrivă, firmele multinaţionale aduc cu ele modele de convertire ale salariaţilor la practici noi, modele care, fie că sînt eficace sau nu, cel puţin îşi dau silinţa să pară persuasive. O mică pseudoanchetă printre cunoştinţe a furnizat următoarele exemple: o amică a fost amuzată şi un pic iritată de convertirea cam prea bruscă a organizaţiei sale la ecologie şi reciclarea materialelor, cu o rapiditate suspectă în schimbările de atitudine ale managerilor. Un prieten de familie a fost însă foarte impresionat de cursul de etică a muncii pe care l-a urmat timp de două zile, nevenindu-i să creadă că pe un astfel de subiect, aparent anost şi clar, se poate petrece atîta timp - cu jocuri de rol, dialoguri-capcană şi alte instrumente didactice necunoscute absolventului de facultate din România. Organizaţiile multinaţionale încearcă, cu mai multă sau mai puţină rîvnă şi pricepere, să îşi transforme propriii angajaţi, să le insufle idei care să îi facă mai productivi, mai ataşaţi de organizaţie sau chiar mai fericiţi. Dacă nu reuşesc, sînt acuzate de ipocrizie şi de preluare a unor forme fără fond din ţările vestice. Oamenii sînt foarte sensibili la încercările altora de a le schimba modul de gîndire. Ideile noastre nu sînt proprietatea noastră la fel cum este portofelul sau telefonul mobil, ci sînt parte din noi, ne definesc ca indivizi unici - cam la fel cum sînt copiii noştri sau alte fiinţe dragi. Ca o paranteză, din această cauză încerc să îi conving pe studenţi că plagiatul referatelor este mai degrabă ruda mezină a traficului de persoane decît versiunea intelectuală a furtului. Cînd detectăm încercări de a ne converti la idei străine, intrăm în alertă şi propriu-zis în defensivă. Dacă cineva ne plăteşte ca să spunem ceva ce nu credem, poate o vom spune, dar nu vom sfîrşi prin a crede. Dacă însă cineva reuşeşte să ne facă să spunem ceva ce nu credem, fără să ne plătească, s-ar putea chiar să ne autoconvingem. De exemplu, Arthur R. Cohen în 1962 îi plătea pe studenţi să susţină cu argumente dreptul Poliţiei de a interveni în campusul universitar; cei plătiţi cu cincizeci de cenţi au fost substanţial mai convinşi de propriile argumente decît cei plătiţi cu zece dolari*. În încercarea de a-şi explica propriul comportament, cei bine plătiţi înţelegeau că au scris pledoaria incomodă pentru bani. Ceilalţi, neputînd accepta că au muncit pentru cincizeci de cenţi, au decis probabil că, de fapt, au muncit din plăcere şi fiindcă, la urma urmei, ideile în cauză nu sînt chiar atît de absurde. Ajungem aici la o altă posibilă problemă a organizaţiilor multinaţionale: salariaţii sînt suficient de bine plătiţi încît îşi explică propria muncă prin motivaţii extrinseci: muncesc pentru salariu. Lipseşte sărăcia care să îi convingă că, de fapt, muncesc din pasiune - şi astfel viaţa se goleşte de sens. Deşi rîndurile de mai sus sînt o glumă, s-ar putea ca uneori să aibă contact şi cu realitatea. Revenind, putem spune că preferăm să fim manipulaţi vizibil, cu recompense şi sancţiuni, decît subtil, cu discursuri persuasive. Manipulaţi, dar să ştim şi noi. Sau, cel puţin, credem că asta preferăm. Fericirea este un domeniu în care spusele, crezutele şi faptele oamenilor sînt deseori în discordanţă. De exemplu, spunem că familia este pe primul plan, dar muncim non-stop. Spunem că visul vieţii noastre este o vacanţă ca în poveşti în jurul lumii, dar nu mergem pur şi simplu pînă la Istanbul într-o vacanţă. De aceea, influenţa pe care o schimbare în viaţa noastră o va avea asupra propriei fericiri este foarte dificil de anticipat. Sîntem cu atît mai incapabili să ne dăm seama cît de fericiţi sînt oamenii diferiţi de noi. De exemplu, doar 12% dintre persoanele chestionate în Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, în mai 2005, credeau că oamenii care nu cred în Dumnezeu pot fi fericiţi. Aproximativ 26% spuneau că "se poate, dar este greu", iar 68% spuneau că "nu pot fi fericiţi". De fapt, dacă îi întrebăm pe oameni cît de fericiţi sînt, observăm că religiozitatea nu pare să facă vreo diferenţă în răspunsuri. Dacă este atît de greu să ne reprezentăm fericirea celor care gîndesc altfel decît noi, probabil că pentru mine, care lucrez într-o organizaţie cît se poate de ne-multinaţională, este dificil să îmi reprezint fericirea din multinaţionale. Mai precis, fie multinaţionalele sînt altfel decît firmele obişnuite, şi atunci e greu de zis ce se întîmplă cu fericirea oamenilor de acolo, fie sînt la fel, şi atunci nu este interesant. Cel mai potrivit ar fi să îi credem pe cuvînt pe cei din multinaţionale. ______________ * Chelcea, S. (coord), Ivan, L., Jderu G., şi Moldoveanu A., Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, 2006.