Cîtă vreme am trăit în țară, mă încerca deseori acel agasant sentiment de neadecvare, de lipsă de speranță specifică celui care nu știe cum să dea șpagă, lucru care – presupun că sînteți cu toții de acord – constituia un handicap serios în România anilor ’90. Îmi era mereu teamă să nu îl jignesc pe individul căruia îi era destinată șpaga. Și apoi, mă împiedicam în detalii: cum procedez? Îi dau plicul așa, fără nici o vorbă? Îi fac cu ochiul? Îi îndes „mica atenție“ în buzunar, în geantă? Zîmbesc cu un aer complice sau afișez un chip impenetrabil? Mă blocam și atunci cînd eram îndemnat să merg cu un whisky și o cutie de ciocolată: nu am reușit niciodată să îmi scot din minte imaginea unui om dezabuzat zăcînd în mijlocul unei încăperi spațioase, înconjurat de munți de sticle nedesfăcute și cutii de ciocolată expirată.

Ridicolul care ar fi însoțit fiecare gest, fiecare scenariu în parte mă paraliza. Aș fi avut mare, mare nevoie de niște cursuri de dat șpagă, păcat că nu s-a gîndit nimeni să le organizeze, căci de specialiști nu ar fi dus lipsă.

Am răsuflat ușurat cînd am plecat din țară, fiind convins că nu o să mai am niciodată nevoie de pile (oh, sfîntă naivitate!) și că am scăpat o dată pentru totdeauna de povara șpăgii, dar am constatat – și încă destul de curînd – că am avut dreptate doar pe jumătate.

De mită am scăpat, într-adevăr. În Canada e marfă de lux, ca să ajungi în situația să dai mită trebuie să operezi, în general, cu sume de ordinul milioanelor. Uneori, politicienii calcă pe bec, ajung la închisoare și, pentru că soarta ne-a văduvit de un Soros canadian, nu au reflexul acela caraghios de a arunca vina pe adversarii politici, pe flacăra violet sau pe oculta mondială, dimpotrivă, unii chiar își recunosc vinovăția și își cer scuze de la alegători, și atunci îți devin aproape simpatici, atît de umani, niște bieți oameni vulnerabili, corupți de putere.

În ceea ce privește pilele, relațiile, lucrurile nu stau atît de bine pe cît mi-am imaginat.

Într-unul dintre primele mele locuri de muncă, s-a întîmplat să fiu singurul emigrant. Mi-a plăcut mult atmosfera de acolo, se înțelegeau cu toții atît de bine încît vreme de șase luni nu am remarcat nici măcar vreo tentativă de conflict. Și apoi, într-o bună zi, soțul uneia dintre colegele mele a trecut în lumea celor drepți, cu mîinile încleștate pe ghidonul bicicletei, așa cum l-a surprins camionul.

Puțină vreme după aceea, în ziua în care urma să aibă loc ceremonia funerară, am constatat, cu surprindere, că nici unul dintre ei nu s-a prezentat la serviciu. Compania a fost nevoită să apeleze la o agenție pentru a se putea depana, deoarece colegii mei și-au luat cu toții liber ca să participe la înmormîntare. Gestul acesta m-a impresionat peste măsură, cîtă empatie, mi-am spus, cîtă solidaritate! Uite, de aceea au ajuns atît de departe, acesta trebuie să fie motivul pentru care proiectul lor de societate nu-i falimentar!

Și apoi am aflat că erau cu toții rude, fie cu decedatul, fie cu soția decedatului. Fiind vorba despre o companie publică, cu salarii bune și beneficii generoase, primii intrați și-au recomandat rudele, care au fost imediat angajate. Situația de acolo e departe de a constitui o excepție, am întîlnit-o și în alte medii, în multe posturi călduțe și bine plătite care nu necesită competențe extraordinare se remarcă același pattern.

Dar societatea a evoluat, lucrurile acestea se întîmplau cu douăzeci-treizeci de ani în urmă. Acum companiile publice au departament de resurse umane, de recrutări se ocupă specialiștii și fiecare candidat este supus unor teste standardizate. În unele cazuri, s-a stabilit chiar și o cotă de emiganți și minorități vizibile. Recomandarea încă mai reprezintă un lejer atu: te ajută, dar nu îți mai garantează angajarea.

Și dacă în sectorul public recrutările sînt echitabile, clare și transparente, în cel privat se petrece un fenomen îngrijorător: aproximativ 80% din locurile de muncă vacante (cele care nu necesită vreo înaltă specializare) nu se afișează niciodată, ci sînt ocupate de personal promovat din cadrul companiei, iar dacă nu se găsește nici un angajat suficient de competent, se dă curs recomandărilor. Și abia în ultimă instanță, dacă nici astfel nu s-a găsit persoana potrivită, se recurge la afișaj public.

Recomandările nu se fac cu ușurință. Trebuie să fii atent pe cine recomanzi, căci ești într-o anumită măsură responsabil – informal, desigur – de persoana respectivă. Pe de altă parte, atunci cînd ajungi la interviu fără să fi avut pile și ești întrebat dacă cunoști pe cineva în companie, iar amicul tău indolent lucrează acolo (sau, mai rău, dacă e lider sindical), poate că e mai sănătos să te lepezi de el pentru o vreme.

Canada fiind o societate multiculturală, networking-ul (termen cu un aer inofensiv folosit în loc de mai prozaica pilă sau relație) implică și o componentă etnică: dacă cei născuți aici au o familie pe care să o recomande, emigranții își recomandă prietenii sau conaționalii. S-a ajuns, astfel, ca industrii întregi să fie dominate de anumite etnii.

De aceea, networking-ul a rămas în mare măsură sfînt, uneori contează mai mult pe cine cunoști decît ceea ce știi să faci. Trăiesc într-o societate care se declară a șanselor egale, dar constat, dezamăgit, că în anumite împrejurări șansele unora sînt mai egale decît ale altora. 

Adrian Benea este jurnalist.