„Filmele nu sînt atît de îndepărtate de realitate pe cît credeţi. Fiecare regizor începe de fapt cu sine însuşi. Interioritatea sa îi dă majoritatea răspunsurilor, iar colaborările pe care le are cu actorii aduc la suprafaţă un adevăr. Actul artistic inspirat de viaţa reală e de multe ori dureros, iar camera de filmat e un instrument, un microscop.“ Nicholas Ray rostea aceste vorbe într-o conferinţă ţinută cu puţin timp înainte de moartea sa, în 1979. Bolnav de cancer pulmonar, anunţa totodată că începuse lucrul la un nou film, Lightning Over Water, regizat împreună cu un tînăr talentat, pe numele său Wim Wenders. Cei doi nu erau la prima colaborare, Nicholas Ray avînd un rol scurt în The American Friend (1977), regizat de acelaşi Wenders. Dorinţa de a-şi lua adio prin intermediul unui personaj de ficţiune, un pictor ce suferă de o boală incurabilă, l-a făcut pe regizorul american să-i ceară ajutorul lui Wenders. Silabisind fiecare cuvînt, ţinînd în permanenţă o ţigară aprinsă între degete şi cerîndu-şi scuze pentru că apare într-un scaun cu rotile, Nicholas Ray îşi pregătea publicul pentru dispariţia sa. O făcea într-un mod personal şi direct: „Sper să fie un film interesant. E vorba despre oameni ajunşi în momentul în care trebuie să-şi facă inventarul. Ştiu că n-ar trebui să vorbesc despre el, dar are o distribuţie interesantă. Fac parte din ea“. 

Cariera cinematografică a lui Nicholas Ray de la mijlocul secolui trecut l-a transformat într-un artist legendar. Filme ca They Live by Night (1949), In a Lonely Place (1950), The Lusty Men (1952), Rebel Without a Cause (1955), Bigger Than Life (1956) sau Bitter Victory (1957) ofereau spectatorilor personaje vulnerabile, veridice, de cele mai multe ori singuratice, aflate în conflict cu societatea. Studiile de arhitectură şi experienţa în teatru l-au ajutat pe Ray să fie unul dintre regizorii cu un simţ inconfundabil al spaţiului şi al jocului actoricesc. Jean-Luc Godard, pe atunci critic de film, scria: „Pînă acum a fost teatru (Griffith), poezie (Murnau), pictură (Rossellini), dans (Eisenstein) şi muzică (Renoir). De-acum încolo există cinema. Iar cinema-ul este Nicholas Ray“. Din nefericire, certurile interminabile cu producătorii, dependenţa de droguri şi temperamentul vulcanic l-au împiedicat timp de două decenii să-şi continue munca. 

Revenirea mult visată cu Lightning Over Water n-a avut niciodată loc în forma dorită: un film de ficţiune în care Nicholas Ray să-şi regăsească propria identitate şi care să schimbe percepţia publicului despre el. Realitatea crudă, în cazul de faţă suferinţa cumplită în faţa bolii, s-a dovedit a fi mai puternică decît povestea pe care Ray şi Wenders încercau s-o construiască. Rezultatul e unul dintre cele mai tulburătoare documentare făcute vreodată despre sfîrşitul unui om. Toate secvenţele filmate sînt fie pregătiri din pre-producţie (discuţii, filmări de probă), fie înregistrări video, neprelucrate, cu momente de intimitate. 

În documentar există pasaje importante în care terminarea propriu-zisă a filmului, în orice formă a sa, trece într-un plan secund. Starea sănătăţii lui Nicholas Ray se agravase mult, iar Wenders pricepe că exploatarea suferinţei acestuia poate fi indecentă. „De fiecare dată cînd mă uit la Nick prin obiectivul camerei de filmat, se vede clar, fără nici un dubiu, că e pe moarte. Privind liber, există mereu o speranţă. Niciodată, însă, prin obiectiv. Sînt îngrozit.“ Reacţiile lui Ray sînt mai degrabă ale unui om care are nevoie de compania celor apropiaţi în confruntarea cu sfîrşitul, iar filmările nu par decît un pretext pentru a fi împreună pînă la capăt. Notase în jurnal: „Poţi încerca să-ţi învingi frica iubind. Dorinţa de-a iubi te ajută. Pînă şi să te prefaci că iubeşti te ajută. Vreau să trăiesc pentru că vreau să respir. M-aş înfuria dacă m-aş trezi într-o zi fără să pot respira, fără să pot gusta sau fără să pot spune Bună ziua“. Determinarea sa i-a făcut pe colaboratori să-i rămînă alături, iar documentarul avea să fie lansat post-mortem, cu subtitlul „Filmul lui Nick“. A stîrnit numeroase controverse, inclusiv la Cannes, în privinţa legitimităţii apariţiei lui Ray în ipostaze în care degradarea psihică, nu doar cea fizică, e accentuată. De asemenea, a fost pusă sub semnul întrebării loialitatea artistică a lui Wenders, despre care s-a spus că a făcut mai degrabă un film-eseu despre el însuşi, decît un documentar dedicat lui Ray.

Notă: Anul acesta, Festivalul de Film de la Veneţia i-a adus un omagiu lui Nicholas Ray. 

Cristi Luca este critic de film.