Am o mașină albastră și o fată cu părul verde. S-a tot rugat de mine: Hai, lasă-mă și pe mine să mă vopsesc, te rog, te rog eu frumos, mami! Fii și tu cea mai bună mamă din lume! Șantaj, dar nu contează, pînă la urmă am cedat. Cum naiba să nu cedezi? Era acolo, la îndemînă. Ocazia asta ca eu să fiu minunată și ea verde. Am fost și eu verde. Mă rog, doar niște șuvițe, că pe vremea aia nu prea vedeai păr vopsit în toate culorile. Dar am fost și eu. Nu știu de ce, dar simt nevoia să i-o tot repet. Își pune centura, se afundă în scaunul mașinii și-și dă ochii peste cap. Da, știu, mi-ai mai spus-o de o mie de ori. Ei, las’ că nu mori dacă o mai auzi și a o mie una oară, zic și apăs pe accelerație. Tace. Tac. Las de la mine: poți să-ți pui ce muzică vrei! Îmi place ce ascultă. I-am spus-o și ei. Uneori, caut pe YouTube și-i trimit link-uri pe WhatsApp cu fel de fel de cîntece. Îi scriu: ia vezi, cred că asta e pe gustul tău. Cînd o nimeresc, îmi trimite inimioare.

Primul semafor. Intersecția Mihai Bravu cu Vatra Luminoasă. E cald. Lumina intră prin parbriz și se așază peste noi, ca un cearceaf. O lumină albă, de dimineață. Am ochelari de soare, buze date cu ruj și părul strîns la spate. Aș putea avea orice vîrstă. Ridurile sînt făcute mănunchi și ascunse sub lentilele mari. Gunoi sub preș. Două palme de sticlă neagră, două pălmuțe. Cucu-bau! Palmele ei mici, cu pielea încălzită de vară și de joacă. Ține e, mami, ține? Așa zicea. Acum are cîte un inel pe fiecare deget. Imposibil să-mi apese pleoapele cu ele. M-ar durea. Dar aș suporta. Se face verde. Ca părul ei.  Apăs pe accelerație, arunc o privire în retrovizor – mai întîi în spate, apoi la mine, și cobor geamurile. O las să dea volumul la maximum. Începem să ne bîțîim pe scaun, să dăm din cap sincron și să cîntăm cît ne țin plămînii, pîndind cu coada ochiului, fiecare pe partea ei, reacțiile celor din jur. Pare că ne-am împărțit lumea în două – eu pe stînga, ea pe dreapta, fiecare cu bucățica ei de stradă care trebuie cucerită. Mă gîndesc că am putea fi surori. Sigur, eu aia mai mare, dar surori. Sau prietene. Hai, fata mea, că ție nu-ți dă omu’ mai mult de treiș’cinci de ani! De-atunci numai de la ea cumpăr brînză și pîine de casă. Cam sărată brânza, dar ce contează? You are the dancing queen / Young and sweet / Only seventeen... Versul ăsta îl cînt cu ochii spre ea. Să-i dăm totuși Cezarului ce e al Cezarului, îmi zic. Nu se uită la mine. Cîntă și ea, cu ochii la lumea adunată la semafor.

Intersecția Mihai Bravu cu Iancului. În mașina de alături, un bărbat brunet, pînă-n treizeci de ani, tuns scurt și nebărbierit, fumează și ne aruncă ocheade. O văd cum se strîmbă. „Ce dracu’ o mai fi vrînd și boul ăsta?“, zice și se retrage cu totul spre mine, la adăpost. Dar ce ți-a făcut, mamă, de vorbești așa? Se uită și el, ca omu’! Poate că, de fapt, se uită la mine. Îmi mușc buzele să nu iasă vorbele. Le înghit cu puțină salivă și arunc un ochi în retrovizor. Ochelarii sînt la locul lor. Ca și fantasmele. Până la urmă, și Meryl Streep avea aproape șaizeci de ani cînd a jucat prima dată în Mamma Mia și arăta trăsnet. Bărbatul brunet continuă să fumeze și să se uite la noi. Dau muzica mai încet, îmi scot ochelarii. O puzderie de riduri dau năvală. Ce te uiți, dom’le? Un chiștoc incandescent cade pe asfalt. „Nesimțitule!“, îi strig. „Te bag în mă-ta!“, îmi strigă. Degetele cu inele se adună în poală și se strîng unele în altele, ca puii de vrabie în cuib. Cred că de îmbătrînit, am început să îmbătrînesc din ziua în care nu mi-a mai fost frică de bărbați. Restul a venit ușor, de la sine. See that girl, watch that scene, digginʼ the dancing queen...

Apăs pe accelerație și pornesc în trombă. Într-o zi, o să facă și ea ca mine. O să apere pe cineva cît lucrurile se vor mișca în jurul ei cu viteză, de-a dreapta și de-a stînga. „Ce tîmpit!“, zice printre dinți, semn că mintea tot acolo i-a rămas agățată. Nu e doar teamă. Mai e ceva. Nici ea nu știe sigur ce. O să afle, are timp. Îmi pun ochelarii înapoi și îmi aduc aminte de ultima noastră ceartă. „De ce mă urăști?“, mi-a strigat. Se îmbrăcase complet aiurea, afară erau aproape patruzeci de grade și ea se încălțase cu bocanci, în timp ce sandalele de i le luasem la chenzină, de ziua ei, zăceau în debara. „Unde naiba te duci așa, tu chiar nu vezi că ești aiurea?“ A început să plîngă și să urle la mine că de ce sînt așa de rea cu ea. „Dar și tu ești rea cu mine“, i-am zis, deși știam și eu că ăsta nu e un motiv. Dar uneori uit. De exemplu, cînd au venit acasă colegii ei de liceu. Trei băieți și o fată. I-am ținut pe toți la masă. Radu stătea pe scaunul dinspre balcon, mai să atingă cu capul etajera, și ștergea cu pîine sosul din farfurie. Săru’ mîna mult, excelente! Cele mai bune paste ever! Îmi place de băiatul ăsta, pare simpatic. Își dă ochii peste cap. Și lui de tine, a zis că ești cea mai cool mamă din clasă!  Mă prefac surprinsă. Chiar așa? Ce drăguț! Data viitoare cînd mai vin pe la noi, o să le fac și cheesecake. Cu asta, sigur o să-i dau gata pe toți trei. Mă rog, patru, că mai e și fata aia.

Încă un semafor. Intersecția Carol cu Moșilor. Șaptezeci și doi de ani. Atîția are Meryl Streep. Și arată „jos pălăria!“. Cu nouă ani mai mult ca mama. Dar și maică-mea se ține foarte bine. Hai c-avem genă bună în familia asta! Arunc un ochi spre fii-mea și scotocesc în geantă, după ruj. Ești tare frumușică, îi zic. Semăn cu tine, răspunde și rîde. Rîd și eu. Apoi, se face verde, ca părul ei, accelerez și pornim mai departe.

Ioana Stăncescu este jurnalistă și scriitoare.