„Simt enorm și văz monstruos”

Publicat în Dilema Veche nr. 384 din 23 - 29 iunie 2011
„Simt enorm și văz monstruos” jpeg

Şi cum ar putea fi altminteri, dacă spectacolul lumii văzut din faţa televizorului pendulează parcă definitiv între exploatarea perversă a emoţiei şi amendarea pînă la anihilare a oricărei forme de subtilitate şi discreţie. Ca şi în camera de la Grand Hotel, din nuvela lui Caragiale, totul este augmentat şi teribil. E musai să-ţi manifeşti empatia cît mai rapid şi vocal la vreme de catastrofă, cataclism, tragedii pe bandă rulantă, atacuri teroriste, boli necruţătoare sau nunţi regale. Discutate (cum altfel?) în tonuri ultimative şi barbare, evenimentele odată disproporţionate şi deformate alimentează mai abitir umorile spectatorilor conştiincioşi şi tenace. Şi aşa, asistăm, de fapt, la o bizară sminteală. Cu cît suferinţa şi drama sînt mai exhibate, cu atît bunul-simţ şi măsura sînt mai alienate iar, în consecinţă, discernămîntul este manipulat pînă la dispariţia completă. Cu un ochi înciudat la biografii privilegiate şi cu unul relaxat către ce l-a ferit Dumnezeu, omul din fotoliu îşi plînge de milă şi bombăne într-o litanie schizoidă. 

Accidentul ca normă şi starea de graţie 

Deja cu temele făcute şi uzat de consumul de emoţii tari care nu mai mişcă pe nimeni, spectatorul ajunge în cinema (dacă ajunge!) şi de cele mai multe ori dă tot peste o reţetă. Nu mai departe de ultima ediţie de la TIFF, filmul străin care a luat Oscarul şi Globul de Aur anul acesta, In A Better World, se află în topul primelor cinci filme votate de public (de altfel, public cu gusturi alese). În filmul regizat de Susanne Bier, poveştile a două familii daneze ajung să-şi intersecteze suferinţele şi luptele. Un băiat, a cărui mamă a murit recent, încearcă să-şi elimine frustrările şi neputinţele, rezolvîndu-i prietenului său problemele de autoritate de la şcoală şi din familia aflată la un pas de divorţ. Violenţa cu care băieţii încearcă să controleze situaţia este pusă în oglindă cu cruzimea unor indivizi dintr-o tabără de refugiaţi din Africa, în care tatăl unuia dintre băieţi lucrează ca medic. Sînt din ce în ce mai puţine filme în care emoţia ajunge la spectator printr-un construct estetic subtil, cu tuşe discrete şi într-un ton elegant. Poveşti dramatice şi personaje chinuite sînt aşezate unele peste altele, pentru că mintea şi stomacul spectatorului pot primi cantităţi impresionante de umanitate agresată (cu atît antrenament TV, nici nu-i de mirare), drama se construieşte clişeu după clişeu pentru că spectatorul primeşte ceva ce deja cunoaşte, ca să se simtă confortabil şi în siguranţă, rămînînd ca muzica, imaginea şi actorii să desăvîrşească opera. A spune o poveste universală apelînd la accidente, excepţii şi coincidenţe face ca întregul construct să fie strident şi artificial, deci necredibil, în care umanitate şi  sensibilitate sînt abuzate. În plus, nu orice poveste universală trebuie spusă doar pentru că o înţelege mai multă lume. Oricîtă strădanie ar fi ca filmul să imite realitatea, niciodată filmul nu va fi autentic, veridic decît dacă e construit astfel încît să pară că este real, să se încadreze în convenţie, şi nu să toarne cu nemiluita kilograme de patetism, într-o succesiune fără noimă, în care miroşi manipularea de la o poştă. În acest gen de film, drame excepţionale cu oameni obişnuiţi, se înscriu şi extrem de premiatele Crash, regizat de Paul Haggis, sau Babel, regizat de Alejandro González InĂárritu (al cărui Biutiful este o deşănţată aglomerare de tristeţe şi nefericire), care „n-au cum să nu te emoţioneze“, pentru că „se-ntîmplă ca-n viaţă“. În contrapunct, din aceeaşi categorie de dramă, dar cu efecte artistice incomparabile este Magnolia lui Paul Thomas Anderson, o piesă aparte (după el au fost o sumedenie de imitatori) tocmai pentru că nu accidentul sau coincidenţa sînt prioritare, ci un soi de revelaţie sau epifanie, deci un eveniment intim şi subiectiv. Chiar dacă la o distanţă considerabilă de timp, de registru şi de estetică, filmul lui John Cassavetes, A Woman Under the Influence (1974),  It’s A Wonderful Life (1946), regizat de Frank Capra, şi Vertigo (1958) al lui Alfred Hitchcock conduc către o stare de graţie indusă de unghiul subiectiv al poveştii şi de personajele construite cu supleţe şi onestitate. Dincolo de abilitatea de a spune o poveste (unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste, în ciuda genului căruia îi aparţin), aceste experienţe cinematografice funcţionează ca filtru emoţional şi prilej de reflecţie. 

Melancolie şi extaz  

Supradozele de TV cu reţete de rating şi campaniile publicitare inepte trase la indigo (sau xerox!) au format un consumator de imagini blindat cu balasturi filozofice şi afective. Din păcate, aceste resturi suplinesc minima educaţie vizuală (nu doar cinematografică), extrem de necesară în decodarea şi receptarea adecvată, pentru a ajunge în cele din urmă la clasificarea emoţiei pe care o transmite. Cere timp, atenţie şi curiozitate, iar pînă la urmă sensibilităţile se cultivă, nu se fabrică. De pildă, filmul lui James Cameron, Titanic (în fond, tot un accident!), se înscrie în aria divertismentului calificat, nu pune multe întrebări şi acţionează ca o şedinţă de terapie sau escapism (depinde de starea pacientului), îşi alintă şi-şi alină spectatorul şi îi lasă o lecţie învăţată pe de rost, chiar şi aşa, la nivelul începătorilor extaziaţi. Însă tocmai acolo unde gusturile ar fi trebuit să se rafineze – de pildă, în filmul independent – împotmolirea într-o reţetă de multe ori e deranjantă. Spre exemplu, filmul The Kids Are All Right (2010), regizat de Lisa Cholodenko, e previzibil în mai toate (şi ce dacă este un cuplu de lesbiene?), parcurge drumuri bătute ale poveştilor de tipul American Beauty şi nici umorul nu-l salvează de la sărăcia de idei pe care o livrează camuflată în complexităţi subtile. La polul celălalt, micuţul film tot despre amoruri rătăcite, nedesluşite şi melancolice este La vida de los peces (2010), regizat de Mathias Bizet parcă în ritmul bătăilor inimii, cu o tensiune cîntărită la miligram şi coregrafiată duios. Într-un exerciţiu de imaginaţie poate prea îndrăzneţ, ne-am putea închipui că în timpul talk-show-rilor sau al jurnalelor de ştiri, asemenea mesajelor subliminale, l-am vedea cîteva secunde pe Chaplin într-un meci de box hilar sau prins între rotiţele unui mecanism uriaş sau pe Monsieur Hulot fentînd uşile batante ale unui restaurant sau pierzîndu-şi uzul raţiunii într-o bucătărie ultratehnologizată. Dar puţin probabil ca melancolia să salveze agonia. 


Ileana Bîrsan este critic de film.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.