A fost nevoie de aproape un deceniu pentru a construi o legislaţie solidă în domeniul patrimoniului cultural. A durat apoi încă un deceniu pînă cînd aceste legi s-au rafinat astfel încît să acopere toate chestiunile legate de patrimoniu. Am constatat, apoi, că nici profesioniştii, nici administraţia publică, nici Justiţia nu se mai descurcă într-o legislaţie atît de stufoasă. E nevoie de o lege unică, de un Cod al Patrimoniului Cultural. Scopul acestei legi nu e doar acela de a formula o reglementare mai suplă, ci, mai ales, una mai uşor de aplicat.  
 
Care sînt premisele unei asemenea legi? 
 
Există un Cod Penal, un Cod al Muncii, unul Fiscal ş.a.m.d.; mi se pare normal să avem şi unul al Patrimoniului Cultural (deşi, în opinia mea, ar trebui adăugat aici şi cel natural). Organizarea legislaţiei în coduri este unul dintre scopurile perene ale legislatorilor, din simplul motiv al necesităţii raţionalizării unor reglementări care nu funcţionează după sistemul jurisprudenţei (decît arareori). Este nevoie de un corp de legi care, pe de o parte, să funcţioneze asemenea unei legi de novo, iar, pe de altă parte, să beneficieze de experienţa dobîndită de-a lungul a aproape două decenii de aplicare a legilor care vor constitui „cărămizile“ viitorului Cod. 
 
Există modele legislative sau instituţionale pe care România le-ar putea „importa“? 
 
Da, există, dar nu m-aş baza pe ele. Legislaţia actuală a fost construită pe seama unor modele importate – ceea ce este normal, pentru că nu are rost să inventăm roata; dar, de aici încolo, putem să mergem mai departe clădind pe ceea ce avem deja. Desigur, nu trebuie păstrat totul. Sînt unul dintre cei care au contribuit la scrierea actualei legislaţii, pe care mi-am dorit-o cît mai „raţională“ şi protectivă posibil. Am constatat apoi cît de dificil este de aplicat un asemenea corp de reglementări. Dacă aş avea posibilitatea să lucrez, din nou, de această dată, pentru Cod, aş milita pentru o relaxare a sistemului de reglementare. Asta nu ar veni „la pachet“ cu o îngăduinţă mai mare pentru cei care distrug patrimoniul. Dar i-ar ajuta pe cei care îl protejează. 
 
Cum poate fi tratat legislativ patrimoniul imaterial – un domeniu complicat, sensibil şi mai ales greu de definit? 
 
Avem o lege care se ocupă de protejarea acestui patrimoniu, dar sîntem, după opt ani de aplicare, abia la începuturile unei activităţi eficiente. Cel mai mare inamic al patrimoniului imaterial este concurenţa producţiei de masă, care are drept rezultat bunuri mai ieftine decît cele realizate tradiţional, de către meşteri. Legislaţia actuală nu a rezolvat problema protejării acestor bunuri culturale – ceea ce este, deja, un subiect legat de dreptul comercial. În plus, tradiţiile nu sînt imuabile şi nu pot fi păstrate cu forţa – este nevoie de voinţa comunităţilor locale de a se alătura iniţiativelor guvernamentale. 
 
În domeniul patrimoniului construit există o bază legislativă destul de strictă. Cum se explică atunci faptul că imobilele nu sînt protejate? 
 
Printre altele, tocmai faptul că avem o legislaţie destul de „barocă“, ce permite celor care atacă patrimoniul să se strecoare printre reglementări, făcîndu-i pe judecători să se uite, mereu, în altă parte, atunci cînd sînt încălcate interesele protejării patrimoniului construit. Simplu spus: legile nu sînt corelate. Experţii Consiliului Legislativ nu reuşesc să facă faţă avalanşei de reglementări. Iar pentru un procuror care trebuie să hotărască începerea sau neînceperea urmăririi penale într-un caz de distrugere a patrimoniului construit, este, uneori, o adevărată provocare să decidă cînd o autoritate publică, de exemplu, a respectat legislaţia în vigoare şi cînd nu. Aceleaşi dileme le are, apoi, judecătorul. La acestea se adaugă şi faptul că unii judecători consideră că încălcarea legislaţiei privind protejarea patrimoniului construit are un risc scăzut pentru siguranţa socială. Cu alte cuvinte, furtul unei găini poate fi considerat mai periculos decît demolarea unui zid care era clasat drept monument istoric. 
 
Care sînt urgenţele în domeniul protecţiei patrimoniului? 
 
Cred că prima urgenţă este luarea de măsuri fizice de protecţie în faţa pericolelor de distrugere. Vom constata apoi că pentru a lua aceste măsuri avem nevoie de nişte autorităţi care să le aplice. Iar aceste autorităţi sînt subfinanţate, subîncadrate cu personal de specialitate şi neapărate suficient de legislaţie. Sîntem nevoiţi să luptăm, simultan, pe mai multe fronturi. Nu ne permitem să le luăm chiar pe rînd, aşa cum ar fi normal, pentru că nu mai este timp. Pînă să dotăm noi spitalul cu sisteme antiseismice, pacientul moare sub ochii noştri! Cam asta e starea patrimoniului construit din România. 
 
Multe muzee din Europa occidentală generează venituri importante – nu doar prin biletele pe care le vînd la intrare. Ca să nu mai vorbim de faptul că muzeele mari sînt atracţii turistice care aduc profit pentru comunitate. În ce măsură muzeele din România pot deveni asemenea poli de bunăstare? 
 
În primul rînd este necesar ca societatea, în ansamblul său, să perceapă muzeele drept instituţii vii, dinamice, actuale. Cîtă vreme comunitatea se uită la muzee ca la nişte depozite de vechituri, nu se va schimba nimic. Numai că lucrurile nu sînt atît de simple. Pentru ca privirea societăţii asupra muzeelor să fie una atît de benevolentă, ar trebui ca, mai întîi, muzeele însele să îşi schimbe atitudinea. Nu poţi să pretinzi să fii perceput drept muzeu, cînd tu eşti, într-adevăr, doar simplu depozit. Şi, din păcate, cel puţin trei sferturi din muzeele României sînt simple depozite. Sigur, există şi muzee care îşi binemerită numele. Doar că, deocamdată, publicul nu a observat, încă, vreo diferenţă între vechile alcătuiri şi cele noi. Este nevoie de un efort constant, vreme de cel puţin 10-15 ani, pentru ca această percepţie să se schimbe. Însă „fereastra de oportunitate“ (cum am spune, în noul limbaj de lemn) este acolo. Şi muzeele din România pot deveni poli de bunăstare, fără să trădeze misiunea lor genuină, ci chiar augmentînd-o. Pentru ca acest lucru să se întîmple, este nevoie de o aliniere a planetelor care să includă managementul muzeului, autoritatea publică locală şi, dacă este diferită, autoritatea tutelară. Din păcate, acestea nu prea au obiceiul să comunice între ele. Atunci cînd un director de muzeu este numit în funcţie doar pentru că face parte din partidul din care trebuie, scopul său va fi doar acela de a face pe plac partidului, nu acela de a construi ceva în jurul muzeului. 
 
56% dintre români nu merg la muzeu, doar 9% au mers o dată la un muzeu sau la o casă memorială în ultimul an – acestea sînt cifrele indicate de ultimul barometru de consum cultural. Ce spun aceste cifre? 
 
În principal, doar două lucruri: că muzeele României nu sînt atît de interesante pe cît se pretind a fi şi că publicul românesc este şcolarizat doar cît este necesar pentru a se uita la televizor, nu şi pentru a vizita muzee. În secundar, mult mai multe! Să presupunem că un tînăr ţăran (că fermier nu îmi vine să îi spun), care supravieţuieşte doar din ce produce în gospodărie şi din ajutorul social de la Primărie, se gîndeşte, într-o zi de duminică, să plece în cel mai apropiat oraş, pentru a vizita muzeul local (improbabilă presupunere, de altfel!). Nu are autoturism, iar autobuzul nu circulă duminica. Ajunge, cu greu, la gară şi, de acolo, pe la prînz, este în oraş. Într-un tîrziu, găseşte muzeul. Vizitarea celor trei încăperi deschise (restul aflîndu-se în restaurare) se încheie repede, pînă nu se închide muzeul. La plecare, omul găseşte o terasă unde se şi transmite, live, un meci de fotbal. Seara se întoarce în sat. Constată că a cheltuit vreo 40 de lei cu totul (biletele de tren, intrarea la muzeu şi berea). Următoarea lui vizită la un muzeu va avea loc, în cel mai bun caz, peste un deceniu. 
 
Cum ar putea deveni muzeele spaţii mai atractive? 
 
În primul rînd, cred că ar trebui să iasă din marasmul în care se zbat. Să construiască expoziţii mai interesante şi să nu se limiteze doar la aceasta! Un bun început ar fi să ofere vizitatorilor măcar o dată pe săptămînă ceva diferit, ceva în afara expoziţiei permanente. Apoi, ar trebui să angajeze profesionişti în domeniul relaţiilor publice. Pentru asta, este nevoie ca ordonatorii de credite să înţeleagă necesitatea existenţei posturilor, să le aprobe şi să le finanţeze. După ce se îndeplinesc aceste două condiţii, mai vorbim despre celelalte. Spun asta pentru că am în vedere nu doar cîteva muzee fancy şi trendy din Bucureşti ori Cluj, ci majoritatea muzeelor ţării. 
 
În ce măsură muzeele româneşti mai fac achiziţii? 
 
În măsura în care ordonatorii lor de credite înţeleg această necesitate drept o prioritate. Sigur că, pentru asta, ar fi nevoie să fie convinşi, de către manageri, că îmbogăţirea colecţiilor este necesară, pentru că altfel patrimoniul dispare, iar acest lucru sărăceşte comunitatea. Evident că există muzee care au mai făcut şi achiziţii, în ultimii şapte ani, dar acestea sînt excepţii. Din 2008 încoace, numărul şi valoarea achiziţiilor muzeale au scăzut dramatic. Dar, iată, banii se regăsesc investiţi în bunurile culturale adăpostite în ziduri şi cripte aparţinînd demnitarilor! 
 
Virgil Ştefan Niţulescu este director (interimar) al Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Preşedinte al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. A contribuit, ca secretar de stat în Ministerul Culturii, la elaborarea şi amendarea legislaţiei în domeniul protejării patrimoniului cultural. 
 
a consemnat Matei MARTIN