„Sîntem nevoiţi să luptăm, simultan, pe mai multe fronturi“ - interviu cu Virgil Ştefan NIŢULESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 584 din 23-29 aprilie 2015
„Sîntem nevoiţi să luptăm, simultan, pe mai multe fronturi“   interviu cu Virgil Ştefan NIŢULESCU jpeg

A fost nevoie de aproape un deceniu pentru a construi o legislaţie solidă în domeniul patrimoniului cultural. A durat apoi încă un deceniu pînă cînd aceste legi s-au rafinat astfel încît să acopere toate chestiunile legate de patrimoniu. Am constatat, apoi, că nici profesioniştii, nici administraţia publică, nici Justiţia nu se mai descurcă într-o legislaţie atît de stufoasă. E nevoie de o lege unică, de un Cod al Patrimoniului Cultural. Scopul acestei legi nu e doar acela de a formula o reglementare mai suplă, ci, mai ales, una mai uşor de aplicat.  

Care sînt premisele unei asemenea legi? 

Există un Cod Penal, un Cod al Muncii, unul Fiscal ş.a.m.d.; mi se pare normal să avem şi unul al Patrimoniului Cultural (deşi, în opinia mea, ar trebui adăugat aici şi cel natural). Organizarea legislaţiei în coduri este unul dintre scopurile perene ale legislatorilor, din simplul motiv al necesităţii raţionalizării unor reglementări care nu funcţionează după sistemul jurisprudenţei (decît arareori). Este nevoie de un corp de legi care, pe de o parte, să funcţioneze asemenea unei legi

, iar, pe de altă parte, să beneficieze de experienţa dobîndită de-a lungul a aproape două decenii de aplicare a legilor care vor constitui „cărămizile“ viitorului Cod. 

Există modele legislative sau instituţionale pe care România le-ar putea „importa“? 

Da, există, dar nu m-aş baza pe ele. Legislaţia actuală a fost construită pe seama unor modele importate – ceea ce este normal, pentru că nu are rost să inventăm roata; dar, de aici încolo, putem să mergem mai departe clădind pe ceea ce avem deja. Desigur, nu trebuie păstrat totul. Sînt unul dintre cei care au contribuit la scrierea actualei legislaţii, pe care mi-am dorit-o cît mai „raţională“ şi protectivă posibil. Am constatat apoi cît de dificil este de aplicat un asemenea corp de reglementări. Dacă aş avea posibilitatea să lucrez, din nou, de această dată, pentru Cod, aş milita pentru o relaxare a sistemului de reglementare. Asta nu ar veni „la pachet“ cu o îngăduinţă mai mare pentru cei care distrug patrimoniul. Dar i-ar ajuta pe cei care îl protejează. 

Cum poate fi tratat legislativ patrimoniul imaterial – un domeniu complicat, sensibil şi mai ales greu de definit? 

Avem o lege care se ocupă de protejarea acestui patrimoniu, dar sîntem, după opt ani de aplicare, abia la începuturile unei activităţi eficiente. Cel mai mare inamic al patrimoniului imaterial este concurenţa producţiei de masă, care are drept rezultat bunuri mai ieftine decît cele realizate tradiţional, de către meşteri. Legislaţia actuală nu a rezolvat problema protejării acestor bunuri culturale – ceea ce este, deja, un subiect legat de dreptul comercial. În plus, tradiţiile nu sînt imuabile şi nu pot fi păstrate cu forţa – este nevoie de voinţa comunităţilor locale de a se alătura iniţiativelor guvernamentale. 

În domeniul patrimoniului construit există o bază legislativă destul de strictă. Cum se explică atunci faptul că imobilele nu sînt protejate? 

Printre altele, tocmai faptul că avem o legislaţie destul de „barocă“, ce permite celor care atacă patrimoniul să se strecoare printre reglementări, făcîndu-i pe judecători să se uite, mereu, în altă parte, atunci cînd sînt încălcate interesele protejării patrimoniului construit. Simplu spus: legile nu sînt corelate. Experţii Consiliului Legislativ nu reuşesc să facă faţă avalanşei de reglementări. Iar pentru un procuror care trebuie să hotărască începerea sau neînceperea urmăririi penale într-un caz de distrugere a patrimoniului construit, este, uneori, o adevărată provocare să decidă cînd o autoritate publică, de exemplu, a respectat legislaţia în vigoare şi cînd nu. Aceleaşi dileme le are, apoi, judecătorul. La acestea se adaugă şi faptul că unii judecători consideră că încălcarea legislaţiei privind protejarea patrimoniului construit are un risc scăzut pentru siguranţa socială. Cu alte cuvinte, furtul unei găini poate fi considerat mai periculos decît demolarea unui zid care era clasat drept monument istoric. 

Care sînt urgenţele în domeniul protecţiei patrimoniului? 

Cred că prima urgenţă este luarea de măsuri fizice de protecţie în faţa pericolelor de distrugere. Vom constata apoi că pentru a lua aceste măsuri avem nevoie de nişte autorităţi care să le aplice. Iar aceste autorităţi sînt subfinanţate, subîncadrate cu personal de specialitate şi neapărate suficient de legislaţie. Sîntem nevoiţi să luptăm, simultan, pe mai multe fronturi. Nu ne permitem să le luăm chiar pe rînd, aşa cum ar fi normal, pentru că nu mai este timp. Pînă să dotăm noi spitalul cu sisteme antiseismice, pacientul moare sub ochii noştri! Cam asta e starea patrimoniului construit din România. 

Multe muzee din Europa occidentală generează venituri importante – nu doar prin biletele pe care le vînd la intrare. Ca să nu mai vorbim de faptul că muzeele mari sînt atracţii turistice care aduc profit pentru comunitate. În ce măsură muzeele din România pot deveni asemenea poli de bunăstare? 

În primul rînd este necesar ca societatea, în ansamblul său, să perceapă muzeele drept instituţii vii, dinamice, actuale. Cîtă vreme comunitatea se uită la muzee ca la nişte depozite de vechituri, nu se va schimba nimic. Numai că lucrurile nu sînt atît de simple. Pentru ca privirea societăţii asupra muzeelor să fie una atît de benevolentă, ar trebui ca, mai întîi, muzeele însele să îşi schimbe atitudinea. Nu poţi să pretinzi să fii perceput drept muzeu, cînd tu eşti, într-adevăr, doar simplu depozit. Şi, din păcate, cel puţin trei sferturi din muzeele României sînt simple depozite. Sigur, există şi muzee care îşi binemerită numele. Doar că, deocamdată, publicul nu a observat, încă, vreo diferenţă între vechile alcătuiri şi cele noi. Este nevoie de un efort constant, vreme de cel puţin 10-15 ani, pentru ca această percepţie să se schimbe. Însă „fereastra de oportunitate“ (cum am spune, în noul limbaj de lemn) este acolo. Şi muzeele din România pot deveni poli de bunăstare, fără să trădeze misiunea lor genuină, ci chiar augmentînd-o. Pentru ca acest lucru să se întîmple, este nevoie de o aliniere a planetelor care să includă managementul muzeului, autoritatea publică locală şi, dacă este diferită, autoritatea tutelară. Din păcate, acestea nu prea au obiceiul să comunice între ele. Atunci cînd un director de muzeu este numit în funcţie doar pentru că face parte din partidul din care trebuie, scopul său va fi doar acela de a face pe plac partidului, nu acela de a construi ceva în jurul muzeului. 

56% dintre români nu merg la muzeu, doar 9% au mers o dată la un muzeu sau la o casă memorială în ultimul an – acestea sînt cifrele indicate de ultimul barometru de consum cultural. Ce spun aceste cifre? 

În principal, doar două lucruri: că muzeele României nu sînt atît de interesante pe cît se pretind a fi şi că publicul românesc este şcolarizat doar cît este necesar pentru a se uita la televizor, nu şi pentru a vizita muzee. În secundar, mult mai multe! Să presupunem că un tînăr ţăran (că fermier nu îmi vine să îi spun), care supravieţuieşte doar din ce produce în gospodărie şi din ajutorul social de la Primărie, se gîndeşte, într-o zi de duminică, să plece în cel mai apropiat oraş, pentru a vizita muzeul local (improbabilă presupunere, de altfel!). Nu are autoturism, iar autobuzul nu circulă duminica. Ajunge, cu greu, la gară şi, de acolo, pe la prînz, este în oraş. Într-un tîrziu, găseşte muzeul. Vizitarea celor trei încăperi deschise (restul aflîndu-se în restaurare) se încheie repede, pînă nu se închide muzeul. La plecare, omul găseşte o terasă unde se şi transmite, live, un meci de fotbal. Seara se întoarce în sat. Constată că a cheltuit vreo 40 de lei cu totul (biletele de tren, intrarea la muzeu şi berea). Următoarea lui vizită la un muzeu va avea loc, în cel mai bun caz, peste un deceniu. 

Cum ar putea deveni muzeele spaţii mai atractive? 

În primul rînd, cred că ar trebui să iasă din marasmul în care se zbat. Să construiască expoziţii mai interesante şi să nu se limiteze doar la aceasta! Un bun început ar fi să ofere vizitatorilor măcar o dată pe săptămînă ceva diferit, ceva în afara expoziţiei permanente. Apoi, ar trebui să angajeze profesionişti în domeniul relaţiilor publice. Pentru asta, este nevoie ca ordonatorii de credite să înţeleagă necesitatea existenţei posturilor, să le aprobe şi să le finanţeze. După ce se îndeplinesc aceste două condiţii, mai vorbim despre celelalte. Spun asta pentru că am în vedere nu doar cîteva muzee

şi

din Bucureşti ori Cluj, ci majoritatea muzeelor ţării. 

În ce măsură muzeele româneşti mai fac achiziţii? 

În măsura în care ordonatorii lor de credite înţeleg această necesitate drept o prioritate. Sigur că, pentru asta, ar fi nevoie să fie convinşi, de către manageri, că îmbogăţirea colecţiilor este necesară, pentru că altfel patrimoniul dispare, iar acest lucru sărăceşte comunitatea. Evident că există muzee care au mai făcut şi achiziţii, în ultimii şapte ani, dar acestea sînt excepţii. Din 2008 încoace, numărul şi valoarea achiziţiilor muzeale au scăzut dramatic. Dar, iată, banii se regăsesc investiţi în bunurile culturale adăpostite în ziduri şi cripte aparţinînd demnitarilor! 

Virgil Ştefan Niţulescu este director (interimar) al Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Preşedinte al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. A contribuit, ca secretar de stat în Ministerul Culturii, la elaborarea şi amendarea legislaţiei în domeniul protejării patrimoniului cultural. 

a consemnat Matei MARTIN  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.