„Situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont“

Octavian VOICULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 574 din 12-18 februarie 2015
„Situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont“ jpeg

Brain drain:  un fenomen global cu mize economice, sociale şi politice majore. Şi un factor de risc mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare. În ultimii 25 de ani au plecat din România mii de medici, cercetători, savanţi de top, atraşi de condiţiile profesionale şi de viaţă mult mai atractive din ţările occidentale. Parcursul e aproape acelaşi pentru toţi: studii liceale şi universitare în România, apoi o bursă pentru master sau doctorat într-o ţară dezvoltată, apoi decizia de a continua cariera academică în afara ţării. Cei mai mulţi au văzut în România doar un drum înfundat. Ce se poate face pentru a atrage înapoi în ţară această comunitate ştiinţifică românească din afara graniţelor? 

„Situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont“

De ce aţi plecat din România? 

Eram student la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia de biochimie. La vremea aceea, adică anul 1993, parcursul universitar era foarte fix, trebuia să iei cursurile respective prescrise de o programă, că voiai, că nu voiai. Pe mine începuseră să mă intereseze lucruri care nu erau în programă. Am avut şi profesori străluciţi, îi folosesc ca model intelectual, moral chiar şi acum, după douăzeci de ani şi în alte coordonate ştiinţifice, organizaţionale, culturale. Eram atras de două lucruri care se făceau bine şi chiar am avut noroc să fiu luat de „ucenic“ şi să interacţionez cu unii dintre ei în laborator. Dar nu puteai alege orice: unele lucruri nu existau în programă, nu se făceau în România (şi nici acum nu se fac). Am plecat, pur şi simplu, pentru a fi într-un loc unde aveam de aflat şi de ales, fără constrîngeri datorate unor accidente istorice naţionale. În domeniul pe care, iată, mi l-am ales pînă la urmă ca profesie – neuroştiinţe, dezvoltare embrionară, celule stem – nu exista atunci şi nu există nici acum cercetare în România. A existat, se pare, chiar mai mult decît un bun început în acest domeniu pînă înainte să ajung eu student. Nu ştiam, între timp dispăruse, iar eu am aflat de asta la opt ani după plecare. Acum, un bun prieten şi confrate care s-a întors încearcă să reînnoade tradiţia. Sper că o va putea face. 

Eu am plecat iniţial în Franţa, iar conjunctura a făcut să ajung într-un loc foarte bun, la École Normale Supérieure, unde am şi rămas pentru doctorat. Pe cînd îmi terminam doctoratul şi mă gîndeam la următorul pas, alegerea ştiinţifică a fost pentru un grup care, la vremea aceea, se afla la New York. Am aplicat, m-au acceptat şi întîmplarea a făcut ca grupul respectiv să se întoarcă la Londra (2000-2001), aşa că m-am dus după ei.  Nu a fost o continuare a cercetărilor de la Paris, a fost un salt la o altă abordare – şi intelectuală, şi experimentală. După acel postdoc de la Londra, mi-am creat propriul grup la Universitatea Cambridge, Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare şi Neuroştiinţe. Aşa că nu am ales Marea Britanie, am ales o temă de cercetare pe care am urmat-o. Se întîmplă că îmi plac multe în Marea Britanie – e, de altfel, ţara mea de adopţie, iar eu nu iau lucrurile astea prea lejer şi nici în spirit utilitarist. 

Ce oferă Marea Britanie pentru cercetările pe care le întreprindeţi? 

Oferă o competiţie mult mai feroce decît în România, ceea ce nu-i neapărat comod. Lăsînd gluma la o parte, e un sistem foarte flexibil şi extrem de variat – nici nu se poate spune că este un sistem, aşa cum este în alte părţi. Dar, curios lucru, e destul de limpede ce ai de făcut. Lucrurile sînt perfectibile, desigur – sub suprafaţa unei ape liniştite e mult dinamism. Unul singur nu se schimbă, însă, şi anume dorinţa de 

. Cum se spune,

 adică: „e greu, dar e cinstit“. Revenind la detalii practice, finanţarea se face, în mare parte, cu fonduri de la guvern. Există şi aşa-numitele 

, asociaţii caritabile, care sprijină substanţial cercetarea. În Marea Britanie sînt şapte agenţii publice de finanţare, numite Research Councils – fiecare pe un domeniu larg, cu puţină suprapunere, aşa încît oamenii care au preocupări la „marginea“ domeniilor, care nu cad bine pe temele percepute drept prioritare, să poată avea şanse la două sau mai multe asemenea agenţii. Modelul a fost Medical Research Council, înfiinţat în timpul Primului Război Mondial. Apoi s-au creat celelalte, exact după acelaşi model şi cu organizare superioară identică – dar sînt separate fiindcă e greu să gestionezi, în detaliu, şi umanioare, şi varii ştiinţe „tari“. Ele funcţionează în baza a ceea ce ar fi, în România, o lege organică. Scrie acolo cum sînt guvernate (o combinaţie foarte subtilă şi delicată de putere publică şi competenţe ştiinţifice), cui îi sînt răspunzătoare (şi anume parlamentului), iar asta nu se schimbă sub nici un guvern, sub nici o nouă majoritate parlamentară. Nici componenţa structurilor de guvernare nu se poate schimba, de sus pînă jos, de către o (altă) putere politică. Sînt născute din doctrina numită „Haldane“ – în esenţă, aceeaşi pe care au adoptat-o, în 1945, şi americanii (la ei se numeşte „Vannevar-Bush“). Cam toată lumea o adoptă, de fapt, formulată sau nu explicit. Această doctrină spune că ştiinţa trebuie lăsată în grija oamenilor de ştiinţă, pentru că ei pot formula cel mai bine strategii şi direcţii prioritare. Publicul sau politicul ar avea, desigur, toată legitimitatea să intervină, mai ales că o şi susţin financiar. Dar e mai bine să nu se amestece prea mult şi, cu siguranţă, nu direct, fiindcă asta e dăunător calităţii ştiinţei, pe termen lung. 

Acest principiul este ignorat şi încălcat în mod spectaculos în România, inclusiv în legislaţie: şi în cea veche, şi în cea nouă. Sînt mii de schimbări în domeniu, unele mici, altele mari, dar încălcarea acestui principiu este perenă. Ministrul are putere neîngrădită să schimbe tot (cu excepţia funcţionarilor publici, care doar administrează). Cu legea într-o mînă şi pixul în cealaltă, asta şi face – o constatăm empiric, tot timpul, nu e doar o posibilitate de care să ne temem. E realitatea concretă. 

Ce e de făcut pentru ca cercetătorii valoroşi să nu mai plece din ţară? 

Cum să nu mai plece oamenii valoroşi şi cum să se întoarcă cei valoroşi care sînt, deja, plecaţi, este o problemă comună. Nu ar fi de folos doar celor care şi-ar dori să se întoarcă (şi, iată, nu o fac), cred că e absolut esenţial şi în interesul celor de acasă. Efectivele naţionale îmbătrînesc şi se răresc. Ce ne lipseşte cel mai mult este generaţia de mijloc, 40-55 de ani, adică exact aceia care sînt plecaţi şi care constituie segmentul cel mai dinamic în ştiinţă. 

Carenţa majoră este siguranţa finanţării, pentru că, în România, oamenii scriu proiecte, în cazuri fericite le şi cîştigă, semnează un contract de finanţare pe doi sau trei ani, dar în contractele de finanţare există nişte clauze foarte hazlii care permit finanţatorului să taie la jumătate fondurile aprobate în caz că se micşorează bugetul. Aşa e formularea, la modul reflexiv-bugetativ. S-a întîmplat anul trecut cu granturi date acum doi-trei ani. Fiindcă bugetul nu s-a putut face în aşa fel încît să nu se diminueze, dar şi fiindcă aşa scrie în clauzele iniţiale. În marea majoritate a domeniilor, e imposibil să te adaptezi la un asemenea şoc. Poţi reajusta dacă e vorba de 5% sau 10%. Dar jumătate e imposibil de recuperat şi e probabil ca toată investiţia să fie irosită. E o falsă economie, ca s-o spunem foarte eufemistic. 

În al doilea rînd: sînt foarte puţine domenii în ziua de azi în care cercetarea e datorată unor indivizi. O foarte mare parte din ştiinţă implică multă cooperare şi mobilitate – ca un ecosistem. Chiar şi în domeniile – puţine – în care cercetarea e un exerciţiu mai mult individual, tot îţi trebuie un mediu în care să existe emulaţie şi competiţie mai mult sau mai puţin prietenoasă. Altminteri, funcţionezi bine cîţiva ani, un deceniu, poate toată viaţa, dar fără performanţe. E cu totul improbabil să creezi şcoală. E cu totul improbabil ca elevii să devină mai buni decît mentorul. Asta nu am descoperit-o eu, e un fenomen documentat, e o slăbiciune de lungă durată a României. Consecinţa practică: programele de revenire sau de păstrare a oamenilor foarte buni nu duc la mare lucru dacă doar atrag indivizi răzleţi şi nu creează mici ecosisteme. Or, programele de reintegrare, atîtea cîte-au fost, au reuşit să atragă doar cîţiva oameni. 

Apoi, nu se vede o constanţă a acestor programe româneşti: ele ba există, ba nu există. În programul „Orizont 2020“ există finanţări pentru revenirea cercetătorilor, fonduri dedicate ţărilor din Europa de Est pentru repatrierea savanţilor. Dar sînt în total 60 de milioane de euro cu care se vor finanţa, probabil, 90 de astfel de programe. România poate atrage, optimist vorbind, 10 sau 20 de milioane. E evident că nu ne putem baza pe asta, chiar presupunînd că reuşim (şi ar fi bine să depunem toate eforturile!) şi că cei care se întorc, totuşi, sînt primiţi bine, acceptaţi şi integraţi (nu e neapărat regula din trecut). Infrastructura fizică nu este un obstacol de netrecut, iar salariul, desigur, un element important, nu este o cheltuială bugetară imposibilă. 

În fine, dar nu în ultimul rînd, ar mai fi de rezolvat sistemul de evaluare. Nu e întotdeauna aşa rău făcută, dar şi cînd o nimerim, o nimerim fără să fie acceptat felul prin care ea rezultă. E o vorbă: „Justiţia nu trebuie doar făcută, ci mai trebuie arătat că e făcută“. Cred că e o butadă valabilă şi ne priveşte, chiar cînd ne imaginăm că am găsit sistemul perfect. O fi, dar mai trebuie să fie şi asimilat de către toţi potenţialii beneficiari ai sistemului. 

Societatea academică românească, însă – şi cei de acasă, dar şi cei plecaţi – este extrem de atomizată, suspicioasă, prinsă în imediat şi nerăbdătoare. E drept, situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont: e foarte posibil să intrăm într-un declin foarte abrupt în ştiinţa românească (deci fără putere de a susţine o economie modernă). Dar puţin calm nu strică în vremuri de criză… 

Octavian Voiculescu este doctor în neuroştiinţe, Fondator al unui laborator în cadrul Departamentului de Fiziologie, Embriologie şi Neuroştiinţe al Universităţii Cambridge, Marea Britanie. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.