De la facerea lumii, oamenii au întruchipat constant măreţia lui Dumnezeu prin slavă. Glorie, onoare, distincţie, faimă – toate într-un singur cuvînt. Oare de ce funcţiile simbolice ale unor puteri pămîntene s-au schimbat mereu?

Utilizarea heraldicii, ca manifestare simbolică, este atestată încă din preistorie. Într-o vreme în care oamenii nu ştiau să scrie sau să citească, reprezentările iconice delimitau averile, personalizau stăpînii şi evidenţiau rolurile militare, astfel încît oamenii să poată lega un simbol de un nume. Blazonul definea rangul social. Fiecare familie avea propriul însemn pictat sau ţesut, desenat sau sculptat, de cele mai multe ori pe arme.

Pentru o facilă recunoaşterea în lupte, în Evul Mediu timpuriu cavalerii se îmbrăcau în haine specifice şi aveau însemne distincte pentru a fi recunoscuţi atît pe cîmpul de luptă, cît şi de regele căruia îi erau vasali. Unii se asociau cu vulturii, alţii cu leii, pentru a-şi particulariza virtuţile militare. După ce biruiau în bătălii, în semn de preţuire pentru curajul lor, reprezentările grafice deveneau simbolurile puterii familiei. Se transmiteau din generaţie în generaţie, ca un semn de legitimitate. Şi aşa au apărut nobilii. Familiile domnitoare aveau compoziţii complexe de reprezentări. Săracii, doar datorii faţă de atotputernici şi nu simţeau nevoia de a se identifica în vreun fel. Oare de ce oamenii simpli nu sînt atît de atraşi de simbolurile puterii?

În trecut, apartenenţa la o elită socială era ereditară, acum competiţia pentru putere încalcă de prea multe ori codurile de conduită socială. Şi aşa apar impostorii. Falsificatorii de demnităţi.   

Dar dacă Dumnezeu, prin bunătatea lui, împarte tuturor egal puterea, de ce unii au privilegiul de a se naşte bogaţi, iar alţii săraci?

Poate nu doar oamenii zilelor de astăzi îşi pun asemenea întrebări.

Cercetătorii spun că heraldica a apărut în curţile domnitoare ale puterilor occidentale după primele cruciade. În vechiul regat, pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn au apărut primele însemne ale puterii pe sigiliul aplicat tratatului de alianţă cu regele Vladislav al Poloniei. Era în anul de graţie 1390.

Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală. Stema, sceptrul şi scutul conţineau diferite coduri. Nu toţi ştiau să decripteze mesajele ascunse. Masoneria, ca formă de rînduire a înţelepţilor luminii, a valorizat şi a reinterpretat simbolurile antice. Puterea ei discretă a fost mitologizată mai mult de adversarii ei decît de propriile confrerii.

Timp de multe secole, stema Transilvaniei conţinea un scut decupat în partea superioară, pe care trona un vultur arţăgos (simbolul nobilimii maghiare), flancat de soare şi de lună (simbolul secuilor), precum şi şapte turnuri, semn al zidirii şi al continuităţii puterii nobilimii. Puţini ştiu că în cetăţile ardelene, secole de-a rîndul, românii nu aveau voie să intre în cetate.

Dacă Mihai Viteazul ar fi vrut să facă unirea celor trei principate, aşa cum susţineau protocroniştii istoriei, de ce nu au apărut şi simboluri româneşti pe heraldica transilvană a veacurilor trecute?

Primele simbolurile heraldice ale capului de bour, corbului, precum şi pretinsele armerii ale Daciei apar în cărţile lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir.  Nu aş miza pe încartuiri simbolice ale unor nomazi războinici, dar despre asta în altă discuţie dilematică. De-a lungul timpurilor, doar cei puternici şi-au păstrat efigiile, ca pe un semn de suveranitate.

Puterea este simbolică, ritualică şi ideologizantă

În cartea Anatomia succesului, cunoscutul profesor Dorin Sarafoleanu avea să-mi demonstreze că inteligenţa se moşteneşte. Cuceritorii lumii au psihologia învingătorilor. Nu doar marii strategi militari ai istoriei au folosit forţa simbolurilor. De la regele Solomon la dinastiile moderne, funcţiile asociative au avut mai mult roluri de supraexpunere a diapozitivelor riguros încadrate în restricţii identitare decît de instrumente de forţă.

Nativii au cunoscut că mintea umană judecă iconic, aşa cum medicii francezi de pe timpul Regelui Soare ştiau de proiecţia corticală a mirosului alături de cel al sexului, fără a comunica acest detaliu în campaniile de marketing ale unor produse de înfrumuseţare.

Timpul este personalizat într-o clepsidră. Omul se identifică abstract cu timpul, preferă iluziile în locul certitudinilor, de aceea apar disonanţa cognitivă şi căutările nefireşti pentru mecanismul necurat al puterii. De aici toată deruta. Dumnezeu a rînduit omenirea între stăpîni şi supuşi. Rolurile sînt egal distribuite. Nimeni nu e mai presus sau mai prejos. Totul derivă de la interpretare. Clerul a impus în ortodoxism iconografia. O funcţie abstractă a dumnezeirii. Credinciosul poate aduce slavă lui Dumnezeu liber sub cerul liber, de cele mai multe ori prin smerenie şi acord tacit caută un afront heraldicii. Asta nu înseamnă că se opune puterii.

Poporul român, de-a lungul secolelor, s-a refugiat în datini, obiceiuri, foclor, pentru a nu a intra în luptă contra puternicelor semnificaţii ale funcţiilor simbolice. Dinastia română a fost singura din istoria milenară care a personificat identitatea naţională a românilor. Chiar dacă boierii, în diferite divanuri obşteşti, influenţaţi de curente germanice sau franceze, au încercat să întrupeze puterea, Carol I a fost cel mai mare român.

Omul aduce slavă lui Dumnezeu pentru că îl iubeşte. Nu îi cunoaşte măreţia. Dar îi simte puterea. În istoria românilor, voievozii, domnitorii sau regii au fost efigia puterii, fără îndoieli circumstanţiale de timp sau de loc, oamenii au recunoscut supremaţia.

„Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie“, avea să spună Regele Mihai I, în celebrul discurs din 2011 din Parlamentul României.

Cu Regele în viaţă, sîntem mai puternici. Un prieten mi-a transmis recent filmul Cidul. Mort pe cal, este biruitor. Iată forţa simbolului.

Marius Ghilezan este publicist şi scriitor, autor al cărţii Impostura – despre snobism şi puterea falsului (Editura Corint, 2008).

Foto: wikimedia commons