Dispar case protejate. Se demolează clădiri de patrimoniu. Se prăbușesc monumente istorice. De ce?

Cred că totul poate fi sintetizat prin atitudinea pe care o avem față de patrimoniul cultural. Nu ar dispărea case dacă într-adevăr ar exista un sentiment de apartenență cu privire la valorile pe care le poartă aceste clădiri. Avem o legislație foarte clară, care prevede obligații în sarcina proprietarilor și cele în sarcina autorităților locale și centrale, gîndite astfel încît patrimoniul să fie protejat. Însă această legislație nu e aplicată în spiritul ei. Trebuie să recunoaștem, legislația are imperfecțiuni. În general, sistemele publice de protecție a patrimoniului mizează pe un echilibru între obligații și înlesniri, adică facilități pe care statul le oferă proprietarilor. Or, în legislația noastră au rămas doar obligațiile. Așa încît s-a stabilit cumva în percepția generală că monumentele istorice sînt o povară și nu o oportunitate.

Ce ar putea face statul ca să stimuleze proprietarii de clădiri istorice să le păstreze și să le îngrijească?

În primul rînd, statul ar trebui să reintroducă înlesniri fiscale, scutiri de taxe, pentru că ele au existat, chiar dacă erau modeste. Ele au devenit însă opționale: primarii pot decide dacă acordă sau nu scutiri de taxe, ceea ce nu e în regulă. Apoi, statul ar trebui să ofere sprijin financiar consistent pentru proprietarii de monumente. În țările în care patrimoniul e valorizat, statul participă cot la cot cu proprietarul la orice investiție care are ca scop protejarea monumentelor istorice. Or, la noi, aceste instrumente există doar pe hîrtie. În realitate, nu se alocă nici bani și nici resurse umane. La INP gestionăm, printre altele, Programul Național de Restaurare a Monumentelor Istorice. Doar că acest program funcționează greu. Principalul motiv e lipsa oamenilor. Nu poți derula un program național de anvergură care presupune realizarea unor proceduri de achiziție publică foarte greoaie cu doar cinci-șase angajați. E vorba de o gravă incapacitate administrativă pe care o semnalăm constant, de ani de zile, degeaba.

Cum funcționează acest program național de restaurare?

Din păcate, sumele au ajuns să fie ridicole și din cauza acestei incapacități a INP de a gestiona banii. Ani la rînd, dintr-un complex de motive care au ținut și de legislația proastă, nu am putut folosi banii alocați. Între timp, chestiunile legislative au fost remediate. Anul acesta avem o alocare de 10 milioane de lei pentru toată țara, adică pentru 30.000 de monumente. Mai nimic. De-abia vom putea finaliza șantierele care sînt deja active și vom putea recepționa niște proiecte contractate anul trecut. Putem aloca sumele necesare doar pentru 15-16 monumente istorice. 90 de monumente, cîte sînt înscrise în program și ar trebui finanțate, nu au fonduri. E o situație foarte gravă, dar ea reflectă și felul prost în care a funcționat programul în anii trecuți. Dincolo de un cadru legal funcțional avem nevoie și de o capacitate administrativă pentru derularea acestui program. Fără aceste condiții, degeaba vom primi bani, pentru că nu îi vom putea cheltui judicios.

Una dintre atribuțiile Institutului Național al Patrimoniului este să propună spre adoptare inițiative sau modificări legislative în domeniul patrimoniului. Care ar fi prioritățile? Ce trebuie schimbat?

În momentul de față, noi sîntem mulțumiți cu rezultatele pe care le-am obținut. În ultimii trei ani ne-am ocupat cu precădere de acest aspect al rezolvării problemelor legislative care împiedicau funcționarea Programului Național de Restaurare. Nu aveam credit de angajament, acum avem. Nu aveam norme adecvate de derulare a programului, acum avem. Programul poate funcționa și eu consider că e un program important pentru că este complementar tuturor celorlalte măsuri prin care se finanțează intervenții pe monumente istorice. Programul național de restaurare pe care îl gestionăm permite intervenția exact în acele zone critice unde nu există capacitate administrativă locală pentru a monta niște proiecte de finanțare europene.

Dincolo de finanțarea restaurărilor rămîne problema monumentelor distruse. Uneori, deși comisia zonală hotărăște păstrarea unei clădiri-monument, se poate întîmpla ca la comisia națională să se decidă declasarea. Cum se întîmplă asta?

Din păcate, există astfel de cazuri. Uneori sîntem consultați de Comisia Națională a Monumentelor Istorice sau ni se semnalează din partea direcțiilor județene pentru cultură că există astfel de cazuri. Criza în care se găsește patrimoniul este exprimată și prin calitatea profesională a celor implicați. Nu mai avem de multă vreme școli, nu mai formăm specialiști. Și mare parte dintre cei care acționează în domeniul protejării patrimoniului sînt deconectați față de ceea ce înseamnă preocupările teoretice și practica internaționale. Sîntem într-o enclavă care începe să se comporte din ce în ce mai ciudat cu monumentele istorice. Uităm pentru ce lucrăm! Lucrăm pentru protejarea istoriei și a valorilor estetice care sînt înglobate într-un anumit loc sau monument. Asta este abordarea europeană, axată pe materialitatea monumentului istoric ca suport pentru toate valorile pe care i le atribuim. Or, intervențiile pe care le vedem din ce în ce mai des și gesturile cum ar fi declasarea de monumente ne arată că uităm că despre monumente vorbim în primul rînd ca materie, ca prezență fizică.

Dar ce poate face INP pentru a preveni aceste forme de malpraxis?

INP poate face norme și îndrumare pentru practicieni. Norme care, dacă sînt însușite de comisiile de specialitate ale ministerului și apoi aprobate de minister, devin obligatorii. Și avem o foarte mică direcție la INP responsabilă de asta. De fapt, vorbim de o singură persoană care răspunde de elaborarea unor norme metodologice, a unor ghiduri de îndrumare și care face față cu greu acestei misiuni. Sîntem depășiți de necesitățile reale, reușim să facem puțin în raport cu ce ar trebui. Dar trebuie spus că sînt carențe enorme și în ceea ce privește oamenii calificați. De pildă, nu mai există nici un program de master în domeniul restaurării la Arhitectură. Am rămas fără programele de învățămînt postuniversitar dedicate acestui domeniu.

Vă propun să discutăm acum punctual cîteva cazuri nefericite. La Herculane pare un fel de neglijență criminală: clădiri emblematice se prăbușesc pentru că nimeni nu intervine în nici un fel.

Am fost implicați direct într-o încercare de intervenție pentru salvarea Băilor Neptun. Din păcate, s-a dovedit o misiune imposibilă, pentru că am constatat existența unui litigiu și asupra clădirii, nu doar asupra terenului, cum ni se spusese inițial. În condițiile legislației actuale nu se pot investi bani publici într-o clădire care e subiectul unui litigiu sau care este în proprietatea unei societăți aflate în insolvență ori în faliment. Sînt multe cazuri în țară în care pierdem monumente din acest motiv. Anul trecut, cînd a apărut în vizorul presei cazul acesta, ministrul Culturii a spus că va iniția modificările legislative necesare astfel încît să putem interveni. Încă nu s-a întîmplat acest lucru. Norocul face că o asociație de tineri arhitecți pasionați de arhitectura istorică și-a asumat această misiune de a pune în siguranță clădirea.

Alt caz, semnalat recent de revista Scena9. La Capidava, o restaurare eșuată, care a făcut mai mult rău decît bine…

După mine, Capidava e expresia completă a incapacității și a eșecului sistemului public de protecție. Acolo vorbim de un proiect care a trecut prin toate etapele de filtrare pe care le prevede legea. Este un proiect realizat de un expert atestat de Ministerul Culturii, care a trecut prin Comisia Monumentelor Istorice cu succes și a primit avizele necesare, și în cele din urmă a fost pus în aplicare așa cum a fost gîndit. Din punct de vedere strict al procedurii legale, totul e în regulă. De-asta spun că este expresia unui eșec de sistem! E clar că nici filtrele care ar trebui să oprească orice intervenție nepotrivită nu funcționează. În plus, vorbim de divergențe grave între specialiști în privința felului în care văd monumentul istoric și înțeleg rostul intervențiilor. Sînt absolut convins că proiectanții care au proiectat acele intervenții au crezut că așa e bine. La fel au crezut și cei din comisiile care au avizat lucrarea. Și totuși este absurd să așezi încă o cetate din beton armat peste cetatea romană și să pretinzi că în felul ăsta ai protejat monumentul și că l-ai pus în valoare.

Și Castelul Peleș este într-o situație deplorabilă: plouă prin acoperișul stricat. Apa se infiltrează în ziduri, se scurge peste colecțiile muzeului.

E o situație într-un fel asemănătoare cu cea de la Herculane, pentru că și acolo o bună bucată de timp nu s-a putut interveni. Noi, prin sistemul public de protecție și prin Programul Național de Restaurare a Monumentelor Istorice, nu am putut interveni pentru că e vorba de o proprietate privată a Casei Regale a României. Or, prin programul național de restaurare s-a considerat o vreme că nu trebuie să se intervină asupra monumentelor cu proprietari de drept privat. Între timp s-a reglementat această scăpare. Acum putem interveni. Desigur, dacă vor exista și fonduri, pentru că aici vorbim de o investiție importantă. Totul are la origine o problemă de gîndire defectuoasă a legilor și a consecințelor pe care le au pentru retrocedare. Legea privind retrocedarea s-a referit la bunurile imobile și s-a retrocedat castelul, nu și colecțiile. Tot ce e în interiorul castelelor Peleș și Pelișor aparține în continuare statului român, prin Muzeul Național Peleș. Și de aici o situație de conviețuire între proprietarul privat al clădirilor și proprietarul public al colecțiilor, fiecare dintre ei avînd limitările proprii legate fie de buget, fie de legislație.

a consemnat Matei MARTIN