În urmă cu cîţiva ani, mă aflam în faţa unui restaurant unde aveam întîlnire cu prietenul meu de atunci. Acesta era prins la serviciu cu un proiect de ultim moment, aşa încît, fiind iarnă şi destul de frig afară, mi-a sugerat să intru înăuntru să mă încălzesc, pînă ajunge şi el. „Masă de o persoană?” m-a întrebat chelneriţa, ridicînd mirată din sprîncene. „Nu, pentru două persoane”, i-am răspuns eu încrezătoare. Înăuntru era cald, muzică în surdină. Două seturi de tacîmuri luceau frumos pe lemnul vişiniu al mesei. Fiind unul dintre restaurantele noastre preferate şi ştiind că durează destul de mult pînă e gata mîncarea, am şi comandat. După o jumătate de oră, deja epuizasem toate variantele de a-mi ocupa timpul. Mă uitasem pe geam la oamenii care treceau pe stradă, răsfoisem absentă cartea din geantă, citisem pe telefon aceeaşi ştire de mai multe ori şi dădusem cîteva mesaje unor prietene, sperînd să par ocupată. Apoi a sosit chelneriţa cu mîncarea. Doar că bărbatul pe care îl aşteptam avea să mai întîrzie o vreme, timp în care mîncarea s-ar fi răcit, şi deja aveam impresia că toată lumea din restaurant este cu ochii pe mine. Masa era exact în centrul încăperii şi auzeam lumea şoptind în jurul meu. „Oare ce caută aici, singură de-atîta timp? Ceva e în neregulă aici... E prea tîrziu să fie în pauza de masă. Şi uite ce tristă pare, săraca, sigur a lăsat-o baltă vreun bărbat. Şi la prima întîlnire probabil. Mai bine se ducea înapoi acasă.“

De unde vine acest stigmat al femeii care mănîncă singură într-un restaurant? Sîntem învăţaţi de mici că a mînca este o experienţă socială – începem cu mese în familie, apoi între prieteni şi în cuplu. De cele mai multe ori, mîncăm acasă. În oraş, însă, ieşim mai rar. Cu toate astea, un bărbat mîncînd singur la restaurant nu e privit ca o anomalie. Nu pare ceva anormal ca un businessman să prînzească singur, relaxîndu-se, citind ziarul sau rezolvînd diverse treburi pe laptop. Însă o femeie care mănîncă singură ridică multe semne de întrebare, intră în centrul atenţiei celor din jur. De ce e singură? Oare cu ce se ocupă? O fi căsătorită? O fi aşteptînd totuşi pe cineva?

Pe de altă parte, este perfect normal ca o femeie să meargă singură la supermarket ori într-un magazin de îmbrăcăminte. Doar femeile ştiu ce trebuie în casă, ele gătesc, fac curat şi au grijă de copii, şi tot ele trebuie să fie mereu frumoase, îngrijite, parfumate. La restaurant, însă, femeia trebuie neapărat să fie însoţită – în majoritatea cazurilor, de un bărbat.

În Bucureşti, o treime dintre femei sînt necăsătorite. Este o femeie singură slabă? Sau este, de fapt, puternică? Feministele sigur ar afirma că o femeie singură este puternică, empowered, independentă. Însă indiferent de vîrstă, slujbă, starea materială sau numărul de copii, femeile singure par a avea o etichetă lipită pe frunte, şi primesc în continuare semnale amestecate din partea societăţii. Nu e bine nici dacă rămîn singure cuc – o s-ajungi fată bătrînă! Dar nici dacă ies cu bărbaţi fără a avea neapărat o legătură romantică, stabilă – ce femeie uşoară! Singure, sînt carieriste, nehotărîte, cu nasul pe sus, cu prea multe pretenţii sau chiar puţin nebune. Societatea vrea femeile în continuare legate – prin căsătorie, în mod ideal, dar asta e cu totul altă discuţie – de un bărbat.

În faţa blocului meu se strîng mereu cîteva bătrîne. O lună întreagă după ce m-am despărţit de bărbatul din introducere, m-au tot privit cu milă şi m-au compătimit că acum locuiesc singură, mă duc singură acasă noaptea, fac cumpărături singură, gătesc singură, fac totul singură. Nu le-am mai explicat că oricum, în general, tot singură fac toate acestea – şi că alegerea îmi aparţine –, diferenţa fiind că, în urmă cu ceva timp, eram însoţită, uneori, de un bărbat. Dormeam împreună. Cîteodată, îi găteam. Iar el, uneori, îmi schimba vreun bec ars. Asta nu însemna însă în nici un fel că sînt dependentă de el, sau că mă identific doar prin relaţia cu el. Avem fiecare slujbele, talentele, hobby-urile noastre. Şi la fel cum el ştie să-şi pregătească ceva de mîncare, aşa ştiu şi eu să schimb un bec.

După un timp, vecinele mele au început să discute despre prietenele care tot dormeau la mine, apoi au comentat, fireşte, şi numărul prietenilor bărbaţi care mă vizitau. Şi nu e vorba doar despre bătrînele care bîrfesc. Peste tot în jurul meu, toată lumea are ceva de spus în privinţa femeilor singure. Brusc, toate cunoştinţele mele au început să-mi aranjeze întîlniri şi să-mi sugereze pe X sau pe Y drept partener. Căci nu e bine să fiu prea mult timp singură.

Mi-aş dori să nu mai port acest stigmat. Aş vrea să pot intra într-un restaurant – sau la teatru, sau la film –, neînsoţită, fără ca oamenii să se uite cu tristeţe la mine. Faptul că sînt singură nu înseamnă şi că sînt izolată – mai am şi familie, şi prieteni ori alte cunoştinţe. Şi mi-ar plăcea să nu mă simt presată continuu de aceştia – căci nu, nu îmi doresc să fiu singură pentru totdeauna, dar a avea sau nu un bărbat alături nu mă defineşte. Şi deocamdată mă descurc foarte bine şi aşa.