Există, în politica românească şi nu numai, o obsesie a centrului, o insistenţă în reafirmarea acestei poziţionări care ar face inutile referirile la dreapta şi la stînga clasică. Centrismul este nu doar un slogan, ci un autentic Sfînt Graal al politicii, acel panaceu care poate vindeca toate relele, acel drum care, odată apucat, îi conduce pe oameni inevitabil la salvarea colectivă. Centrismul este, în egală măsură, inseparabil de criza ideologică a partidelor, ca şi de incapacitatea acestora de a mai fi vehicule efective de reprezentare. România este, din acest punct de vedere, perfect situată spre a ilustra această tendinţă de pulverizare conceptuală şi de disoluţie a structurilor autentice. Avatarurile liberalismului românesc sînt parte din acest dosar. Traiectoria PNL nu este, în acest context al fragmentărilor şi al ezitărilor, un accident. Ea este modelată de două presiuni care se exercită concomitent: contaminarea mediatică a politicii-spectacol, pe de o parte, şi absenţa deliberată a unui demers doctrinar de autodefinire, pe de altă parte.
În clipele în care aceste tendinţe se întîlnesc, ceea ce rezultă este grotescul, în starea sa pură. Într-una dintre aceste zile (la început de octombrie 2016), preşedinta PNL, Alina Gorghiu, sugera că două dintre numele care ar putea revitaliza liberalismul românesc ar fi Denise Rifai şi Simona Gherghe. Ambele ar poseda, sugera Alina Gorghiu, un potenţial particular de energie liberală, ambele ar contribui, de o manieră unică şi dramatică, la redefinirea PNL. Pedigriul lor intelectual de distinse jurnaliste ar fi o recomandare în sine. Iar selfie-ul comun al Alinei Gorghiu şi al Denisei Rifai, postat pe o reţea socială, este emblema acestui liberalism regăsit.
Căutările preşedintei PNL sînt mai mult decît un simptom al excentricităţii strategice. Ele indică pînă la ce punct notorietatea mediatică este privită ca soluţia destinată să deblocheze un vot politic. În acest caz, politica este eliminată, în beneficiul rating-ului. Liberalismul românesc optează nu doar pentru centrul nedefinit intelectual, dar şi pentru vulgaritatea agresivă ce domină spaţiul public.
Impasul PNL este, în cele din urmă, impasul unei politici clasice, care mizează pe un set de concepte familiare în spaţiul occidental. Noul PNL, rezultat din fuziunea PNL cu PDL, este, în sine, obligat la prudenţă doctrinară, spre a recurge la un eufemism, de vreme ce liniile sale de identitate anterioare sînt dificil de conciliat. Între gîndirea populară (revendicată de PDL) şi liberalismul ezitant intelectual al PNL de dinaintea fuziunii, puntea de legătură nu a fost imaginată, încă. Absenţa din spaţiul public a institutului menit să asiste ideologic şi strategic PNL este semnificativă.
Liberalismul este, astăzi, disputat între PNL şi concurentul său, rezultat din disidenţa domnului Tăriceanu, ALDE. În cazul acestuia din urmă, situaţia liberalismului este încă şi mai complicată, de vreme ce unirea dintre liberalii pesedişti şi conservatorii (impostori) ai lui Daniel Constantin a dat naştere unui mutant politic a cărui unică menire este condiţia de a fi aliat al PSD, în noul USL. Vocaţia de partid-complice în lupta împotriva statului de drept este asumată, deliberat, de aceşti liberali-sociali-conservatori.
Dincolo de discordia dintre aceşti fraţi inamici, liberalismul românesc are şi vocaţia (muzeală) a rememorărilor istorice. Pe trunchiul prezentului se altoieşte trecutul Brătienilor. Portretele strămoşilor ornează sediile de partid, spre a suplini precaritatea ideilor. Ceea ce este evident e faptul că între liberalismul politic şi liberalismul occidental delimitarea a fost dramatică şi tradiţională, în deceniile de după 1989. Nu Tocqueville, Mises sau Hayek au fost inspiratorii PNL. Ei au fost, istoric, revendicaţi de centrele de reflecţie din jurul liberalilor animaţi de Valeriu Stoica. „CADI“ este un exemplu în această direcţie.
Fuga spre acest centru imposibil de atins este efectul, previzibil, al incapacităţii politicului de a se inventa/reinventa, în ipostază liberală. Hegemonia delirului mediatic şi a combinaţiilor circumstanţiale este imaginea acestui gol ce trebuie ascuns. Centrul (iluzoriu) înseamnă dispariţia politicii.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte a sa este Sfinxul rus, Editura Adenium, 2015.
Foto: Alina Gorghiu, adevarul.ro
