(Articol apărut în Dilema veche nr. 142 / 2006)

Comunismul a reuşit în secolul XX trecerea spectaculoasă de la statutul de marcă înregistrată local (momentul redactării Manifestului Partidului Comunist de către Marx în 1847) la statutul de brand internaţional (prin Revoluţia bolşevică din 1917 şi URSS-ul stalinist, la perestroika lui Gorbaciov), adică de la un nume fără reprezentare în mentalul alegătorului, la prezenţă activă în spiritul contemporanilor. Un brand care se remarcă prin specificul mărcilor locale, pentru că deşi comunismul teoretic este internaţionalist, comunismul practic s-a dovedit naţionalist. Promisiunea (sloganul este esenţa a ceea ce se comunică despre brand) din Critica Programului de la Gotha „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” este mai prezentă în mentalul colectiv în România după ’90 decît teroarea Securităţii, epurările dejiste, Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Comunismul este o idee bună, dar care a fost pusă prost în practică” - astfel gîndesc mulţi dintre supravieţuitorii regimului Ceauşescu, un regim comunist care echivalează cu numele de familie al Conducătorului. Construcţia de marcă în România a început spre sfîrşitul domniei Dej. „Stalin şi poporul rus fericirea ne-au adus” din anii ’50 a dispărut după 1965 în favoarea lui „Ceauşescu şi poporul, patria şi tricolorul.”

De la primele mişcări pe tabla de şah externă, Ceuşescu a impus despre sine în Occident imaginea unui lider socialist independent de URSS. Din 1967 România a mimat independenţa prin refuzul de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul după războiul de 6 zile. Neparticiparea lui Ceauşescu la „normalizarea” Cehoslovaciei a dus la intensificarea relaţiilor cu Vestul: Generalul De Gaulle şi întreprinderile Renault şi Citröen au venit în România, iar Institutul Francez s-a redeschis în ’69. Fronda aparentă faţă de Moscova i-a adus un prestigiu exagerat în vest şi simpatia poporului în ţară. După călătoriile în Iran, China şi Coreea de Nord, Ceauşescu impune o dictatură din ce în ce mai absolutistă, iar demonstraţiile de pe stadioane cu oamenii care îi scriau numele cu trupurile, frigul şi foamea românilor nu au fost suficiente pentru a schimba brandul „Noul Tito” în Occident. „Marele fiu al ţării, Eroul între eroi” conducea o ţară în care, de la cel mai mic şoim al patriei pînă la cel mai mare posesor de carnet de partid, românii erau înregimentaţi în structurile de partid şi de Securitate. Dar limba de lemn, telejurnalele cu vizitele cuplului în Lumea a Treia şi Cîntarea României în cele două ore de program ale TVR, propaganda comunistă nu ieşea din obişnuit pentru occidentali.

România primeşte Clauza naţiunii celei mai favorizate în 1975 ca simbol al concesiilor făcute de Nixon şi Ford. În 10 ani Bucureştiul a uzat de peste un miliard de dolari în credite garantate de Guvernul SUA, în vreme ce Ceauşescu îşi continua politica duplicitară: „apărătorul păcii” în Orientul Mijlociu vindea arme arabilor şi israelienilor. Este Epoca de Aur definită prin clişeul „toată lumea avea servici şi primeau de la stat o casă”, cînd Ceauşescu „a construit Metroul şi Casa Poporului”, iar echipa protejată de fiul Valentin, Steaua, lua Cupa Campionilor. La Olimpiada din ’84 de la Los Angeles România a trimis sportivi, în timp ce URSS şi „sateliţii” au boicotat jocurile. Aşa-zisa „sfidare a Sovietelor” a însemnat prelungirea acordării Clauzei, deşi din ’82 Ceauşescu iniţiase programul absurd de reducere a datoriei externe prin limitarea importurilor alimentare şi de combustibili. În bancurile vremii Ceauşescu este mai „şmecher” decît rusul şi americanul, iar imaginea celui care „a plătit datoriile” este prea puţin afectată de întreruperile de curent, de vitrinele goale la Alimentara, salamul vîndut la suta de grame, uleiul şi zahărul comercializate la cartelă pe bază de buletin, cozile la pîine, lapte etc. Ţigările cu filtru fin, cafeaua de calitate, citricele, de negăsit în comerţul socialist, devin sub Ceauşescu simbolurile libertăţii şi standardelor de viaţă ridicate pentru românii care ies în Decembrie în stradă.

Din ianuarie pînă în iunie ’90, sloganuri ca „Ceauşescu, nu fi trist: Iliescu-i comunist!” sau „Iliescu, pentru noi, este Ceauşescu 2” au răsunat aproape zilnic în Piaţa Universităţii măturată de cîteva ori de minerii cu „spirit civic”. Semn că fantoma (sau brandul) Ceauşescu bîntuie încă epigonii care s-au străduit cu orice sacrificiu să pună cît mai bine ideea comunistă în practică.

Antonio Momoc este cercetător specialist în comunicare şi lector dr. al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.