„Succesul e o hrană perisabilă“ – interviu cu actriţa Nicoleta LEFTER

Publicat în Dilema Veche nr. 654 din 1-7 septembrie 2016
„Succesul e o hrană perisabilă“ – interviu cu actriţa Nicoleta LEFTER jpeg

Primul spectacol în care v-am văzut a fost Aleargă. Un spectacol greu, one woman show, pe care l-ați făcut după cartea Anei Maria Sandu. Cînd spun „greu“ mă refer la puterea pe care protagonistul trebuie s-o aibă ca să țină publicul într-un asemenea spectacol. Cum e să simți această putere, puterea de a fascina o sală întreagă?

Cred că orice actor care conștientizează „de ce“ e pe scenă și „pentru ce“ poate să țină publicul exact așa cum zici că o fac eu. Dacă n-ai nimic de zis, dacă nu pui ceva personal pe masă, dacă doar bifezi e comod, plictisitor și fad. Nu mă pricep să teoretizez actul meu artistic și nici nu e prea interesant ca un actor să vorbească despre bucătăria lui. La repetiții ai voie să te împotrivești unei indicații a regizorului sau stilului său de lucru, sau traseului pe care îl are de parcurs personajul tău pînă la finalul piesei, dar în momentul în care ești pe scenă cu publicul de față trebuie să fii personajul, adică eu, spectator din sală, să n-am senzația că tu, ca actor, ești în disconfort și că even­tual îmi și arăți că nu-ți place ce joci. Spectatorul vine să vadă un tot unitar, un tablou vivant, nu-l privește pe el cum te-ai încărcat tu în culise sau cum te-ai certat cu un partener care îți face mizerii pe scenă sau cum ai tu obsesia că dacă vine să-ți zică nu știu ce coleg „baftă“ înainte de începerea spectacolului îți ia din energie și o să joci prost sau cum nu ți intră nu știu ce replică în cap… Spectatorul a plătit un bilet ca să vadă o poveste spusă și jucată cît mai veridic cu putință. Puterea asta despre care vorbești tu de a fascina publicul e legată strict de încrederea în mine și în ceea ce fac în momentul în care sînt pe scenă. O să-ți povestesc un pic din parcursul gîndurilor mele de la culise la scenă ca să-ți dai seama ce motorașe se pornesc în actor. Se bate gongul și de foarte multe ori vreau să mă strecor pe sub o ușă și să fug repede repede acasă. Evident că nu se poate. Apoi, gîndul următor e că o să fie ca la injecție: doare puțin la început după care trece. La premiere mi se întîmplă așa: intru pe scenă, îmi bate inima de o aud în urechi, gura e foarte uscată, creierul nu vrea să gîndească nimic, zice „stop“ (asta cred că durează maximum o secundă), apoi te agăți de text, zici replica, faci mișcarea pe care ai repetat-o atîta vreme și vine, iată, și mult așteptata relaxare… de aici devine totul supersimplu, atît de simplu că nici nu-ți mai amintești după spectacol ce ai făcut. E un soi de delir. Încep să mă joc și, jucînd, prind curaj și poftă. Ca atunci cînd te bagi în apă la mare: ți-e puțin frig la început, după care nu-ți mai vine să ieși. E cel mai tare sentiment pe care l-am trăit vreodată: libertatea asta pe care o permite scena într-un careu trasat. Pe scenă poți prinde aripi timp de o oră, două. La propriu. Asta e senzația. Numai unii dintre actori pot să înțeleagă despre ce vorbesc. Eu nu simt că fascinez o sală întreagă în timpul spectacolului, nu-mi dau seama de asta, sînt într-o transă, dar avînd control (e un soi de schizofrenie!). Îmi fac treaba așa cum am stabilit la repetiții, după care nu mai sînt conștientă de mine, mă conduce altceva sau altcineva. Cît sînt pe scenă nu mă îndoiesc nici o clipă de ceea ce fac. Cred că asta transmit spectatorilor: o încredere dementă în ceea ce fac și faptul că iubesc clipa aia de delir.

Fiecare dintre noi avem acea poveste care începe cu „cînd eram mic, voiam să mă fac…“

Cînd eram mică și mă jucam în fața blocului cu ceilalți copii îmi plăcea, tot timpul, să fiu eu în rolul principal din­tr-un joc, adică, dacă ne jucam „de-a aprozarul“, eu voiam să fiu vînzătoarea de la aprozar și de aici certuri… și reproșurile copiilor că tot timpul vreau eu să fiu aia mai cu moț. Nu am știut de mică faptul că vreau să devin actriță, dar am simțit dintotdeauna că sînt specială. Poate că sună a laudă, dar chiar asta am simțit, că undeva ceva mă așteaptă și că nu e ceva comun. Că am o putere.

Sînteți o actriță tînără, care deja și-a cîștigat notorietate. Aveți, cu alte cuvinte, succes. Credeți că succesul obținut atît de repede poate să tocească, la fel de repede, și entuziasmul?

Se poate ca „succesul“ să tocească entuziasmul dacă nu știi cum să-l manageriezi. Depinde ce înțelegi prin succes. Eu cred că, la un moment dat, pur și simplu ți se termină bateriile… de tot. Bucuria cu criticii și cu laudele nu mai ține în ziua de azi pentru că îi numeri pe degetele de la o mînă pe adevărații critici și astfel ajung să devină „elogiile“ anormale. Dacă te laudă cineva azi trebuie musai să te aștepți că mîine te mușcă de cur sau că vrea același lucru de la tine, să l lauzi și tu, la rîndul tău, cînd va fi cazul. Nimic nu e gratuit. Nu mă consider o actriță de succes, deci succesul nu se suprapune peste împlinirea sufletească. Mă bucur să aflu că aduc bucurie în sufletul unor spectatori. „Succesul“ pe scenă durează cinci minute, e ca o hrană perisabilă. Sînt foarte fericită în afara scenei, de exemplu, cînd ajung la țară, în livadă. Mă simt împlinită profesional cînd lucrez la propriile mele proiecte artistice. De exemplu, instalația performativă Refracție, despre copiii cu autism, care se joacă de un an la Club Control. Sau spectacolul Aleargă, pe care l-ai văzut la Green. Dacă e să mă gîndesc la realizările mele artistice, astea ar fi unele dintre cele importante. Lucrez vara asta la un performance-poem după textele Adelei Greceanu, Și cuvintele sînt o provincie, și sper ca în toamnă să am premiera.

Cariera, ca împlinire personală? 

Nu înseamnă mare lucru. Pentru că tu știi, de fapt, cine ești. Succesul e un accesoriu. Pui o broșă sau nu. Durează prea puțin și nu interesează pe nimeni mai mult de o bîrfă la cafea.

Cînd nu sînteți pe scenă, ce vă definește?

Îmi place mult să citesc. Îmi plac cărțile. Acum citesc patru cărți odată.

Căutînd pe Google „împlinire personală“, am dat peste zeci de site-uri care te învață în zece pași cum să te împlinești personal. Credeți că un site sau un coach te pot învăța cum să te împlinești?

Nu cred că te poate învăța cineva cum să trăiești, cum să alegi sau ce să simți. Fiecare dintre noi se naște cu niște date (cu un ADN). Cred cu tărie în întîlnirile dintre oameni. Ele te pot șlefui. Toate întîlnirile de pînă acum m-au construit, în bine și în rău. Sînt suma tuturor oamenilor pe care i-am întîlnit. Uneori mă întreb: cine sînt cu adevărat eu? O în­tîl­nire absolut senzațională am avut-o și o am în continuare cu o prietenă foarte dragă mie de la Iași, care mi-a fost și profă la facultate, Dana Coșeru. Un om și un artist desăvîrșit, din punctul meu de vedere. Întîlnirile cu ea m-au transformat, dintr-o studentă modestă venită din Galați, într-un artist.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Florin Piersic Jr.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.