Mi-am petrecut multe ore din viață explicînd la infinit și folosind toate tehnicile imaginabile ce e feminismul și ce propune, interpelată fiind de multe ori de bărbați, altfel, admirabili. De la contexte prietenești cu colegi de facultate, pînă, mai recent, în contexte profesionale, cu bărbați în uniformă, rareori a lipsit întrebarea-cheie – de ce urăște feminismul bărbații?

Nu aș vrea să explic aici asumpțiile greșite ale acestei întrebări, deși desigur că feminismul nu urăște bărbații, ba din contra, propune noi modele de viață și interacțiune între femei și bărbați, mai flexibile și mai puțin stresante ca normele societății macho după care trăim majoritatea dintre noi. E OK, dragi bărbați, poate feminismul înțelege mai bine că nu toată valoarea unui om este legată de ce are, de ce poate sau de cîtă forță (de convingere) are un tip.

Aș vrea, însă, să împărtășesc o serie de potențiale explicații pentru anxietatea și respingerea pe care le stîrnește în unii bărbați întîlnirea cu femei care spun cît se poate de deschis că sînt feministe. Nu vă temeți, bărbați, înțelegem că vă e greu!

Înțelegem că e dificil să renunțați la tot soiul de beneficii materiale, inclusiv la salariul cel mare din casă. Înțelegem și că e greu să te adaptezi la contexte de lucru în care femei (eventual tinere) încep să aibă funcții de conducere și din aceste funcții să nu asculte întotdeauna sfatul bătrînului înțelept. Înțelegem și că, odată mama lăsată la casa ei, e poate mai complicat să ceri unei partenere să se ocupe și de serviciu, și integral de ordine și curățenie, copii, ținută personală și buna dispoziție a tuturor. Mi se pare chiar că din ce în ce mai puțini dintre voi așteaptă asta.

E adevărat și că pentru unii bărbați e mai dificil să facă față unor transformări de bun-simț și în relațiile de muncă – bancuri cu blonde, glume misogine, miștouri cu bulangii sau propuneri indecente secretarelor pot fi prilej de discuții cu managementul, dacă nu încă motive de măsuri disciplinare. Așa cum sărutatul mîinii a devenit o relicvă a unor vremuri bizare și neigenice, la fel va dispărea și holbatul în decolteu ori gestul mai fin de a pofti o doamnă să intre pe ușă pentru a-i putea admira îndelung fesierii. Înțelegem că nu mai e mare distracție nici la birou.

Mai e încă ceva ce înțelegem, și anume că privilegiul masculin a fost mai tot timpul un rol (o ficțiune), mai degrabă decît o prestanță autentică, un fel de supererou – dur, competitiv, hotărît, cunoscător și stîlp al familiei mai mult decît cu adevărat unul dintre voi. Un joc credibil cîtă vreme a fost jucat numai de bărbați, și din ce în ce mai subțire și mai plin de frustrări pe măsură ce rolurile de gen au devenit mai flexibile și au apărut și femei în distribuție.

Pentru că înțelegem așa de bine cu ce transformări vă confruntați, poate că mai multe dintre noi au renunțat la prințul de pe calul alb pentru superbărbatul care, prin gesturi firești, susține femeile.

Irina Costache este dr. în studii de gen. La începutul lui 2016 a lansat o cercetare, împreună cu ACCEPT, despre elevii LBGT în liceele românești.