Nu-mi propusesem să merg la expoziţia The Human Body, deşi aveam cîteva curiozităţi pur personale, căci îmi petrec destule ore pe site-urile şi forumurile medicale din necesitatea de a intui diagnostice şi de a „mă vindeca“ de felurite boli imaginare. Discutam la modul teoretic despre expoziţie, cu un prieten la fel de ipohondru ca mine şi, la un moment dat, mi-a spus: „Nu cred că ar fi bine să te duci, că-ţi dă idei!“

Corpul uman îmi inspiră o teamă amestecată cu o formă extremă de respect, aşa că nu-mi doresc „să văd“ prea multe. Acum ceva vreme, am avut o întîlnire inedită şi oarecum şocantă cu propriul meu corp, prin intermediul unui DVD care conţinea filmuleţul unei endoscopii digestive. Senzaţia a fost mai mult decît stranie – mai întîi, mi-am văzut capul, cu un soi de furtun în gură, o imagine din afară, „de oglindă“, apoi, brusc, m-am pomenit înăuntrul meu. Acest interior semăna cu un soi de peşteră sau văgăună umedă şi insalubră, cu pereţii din carne, care palpita, colcăia, bolborosea. Însă totul părea să comunice cu totul în acel permanent schimb de fluide şi era o imagine în mişcare extrem de „vie“, de organică. Asta ne ţine pe noi în viaţă? Şi este suficient ca una dintre acele valve să se închidă, unul dintre şuvoaie să se oprească, ca să intrăm în nefiinţă?

Recunosc, mi-e frică de corpul meu. Mi-e frică de faptul că îmbătrîneşte, că e posibil „să se strice“, că mă va lăsa baltă la un moment dat, exact cînd voi avea mai multă nevoie de el. De altfel, mi se pare extrem de obositor să fim înveliţi într-o carcasă pe care trebuie s-o întreţinem în permanenţă şi de care să depindem. Citesc şi aplic cîteodată reţete „pentru o viaţă sănătoasă“, însă am senzaţia că trupul meu evoluează după bunul său plac, fără a ţine cont de ceva în mod special. Cîteodată, îmi trimite semnale false şi „inventează“ tot felul de slăbiciuni pe care nu i le pot controla; alteori, se dovedeşte atît de puternic, încît mă uimeşte această capacitate a lui de a se regenera, de a-şi schimba starea în momente critice. Frica de propriul corp m-a ţinut, un timp, departe de expoziţia The Human Body, însă cînd mi-am dat seama că pentru a coordona acest dosar trebuie să merg şi să văd, mi-am făcut curaj (propunîndu-mi din start să evit cancerele, mai ales plămînii aceia negri şi fatali de care se teme instinctiv orice fumător).

Există două moduri total distincte de a vedea şi de a aborda expoziţia. Primul este cel detaşat, pur ştiinţific, de observator – să priveşti din afară spre tine. Majoritatea celor cu care m-am nimerit sîmbăta trecută la expoziţie aveau acest gen de atitudine, „corectă“ – aş zice. Vizitatorii făceau comentarii aparent indiferente, uneori amuzate: „Uite-l pe Messi!“ – spune cineva despre cadavrul care joacă fotbal, apoi se aplecau ca să vadă din mai multe unghiuri, citeau tot ce scria pe planşe, copiii arătau cu degetul şi puneau întrebări (ei nu pot fi încadraţi în vreo categorie, căci nu au o dimensiune clară a bolii şi a morţii). A doua abordare este cea personală şi imaginativă – priveşti din tine spre tine, iar aceasta e imposibil să nu-ţi dea o stare anxioasă (din prima pînă în ultima sală am fost tot timpul sub presiunea unui iminent atac de panică, dar care, pînă la urmă, nu s-a concretizat). Motivul pentru care există o diferenţă substanţială între cele două modalităţi de abordare este tocmai faptul că ai de-a face cu cadavre şi bucăţi de oameni care au fost odată vii. Ori le priveşti ca pe nişte exponate şi iei lucrurile ca atare, ori nu poţi s-o faci şi ai în minte, în permanenţă, cu un sentiment de nelinişte, că ai putea să fii tu acolo, tranşat, disecat şi împărţit în casete din sticlă sub lumina unor proiectoare. Cancerul acela cumplit, care atrofiază atît de tare un organ sănătos, încît îl face de nerecunoscut (îl ai alături, ca termen de comparaţie, un soi de „Aşa da!“, „Aşa nu!“), este un cancer real, din cauza căruia a murit un om – ar putea să fie, la o adică, cancerul tău. De altfel, i-aş reproşa expoziţiei faptul că pune prea mult accent pe boală, respectiv pe o boală letală. Degeaba m-am ferit eu de plămîni, întorcîndu-mi privirea, căci am descoperit boala aproape peste tot, sub diferite forme şi în diferite stadii de evoluţie. O explicaţie plauzibilă a organizatorilor: ca să avem mai multă grijă de corpul nostru şi să cugetăm asupra unui stil de viaţă sănătos. Totuşi, de cele mai multe ori, cancerul are cauze necunoscute, în afara factorilor de risc, este o moştenire genetică, o fatalitate, indiferent de cît de sănătos am trăi. Aşa că n-aş crede că un nefumător ar putea privi cu seninătate plămînii aceia – şi este doar un exemplu. Se pune accent pe boală pentru că boala este un spectacol în sine şi „vinde“, pentru că psihoza generalizată legată de cancer este alimentată de mass-media şi de mediatizare excesivă. Le arătăm copiilor, la modul ştiinţific – „Uite, asta-i bubă!“ –, fără să avem habar cum astfel de lucruri pot evolua la nivel mental, în timp. Mi-am petrecut o parte din copilărie la Antipa, ştiam pe de rost ce conţinea fiecare sală şi singurul spaţiu care îmi inspira o oareşce teamă era o peşteră în miniatură, pentru că era întuneric, iar cînd un adult mă întreba ce am văzut la muzeu, răspundeam invariabil: „Animale, păsări, fluturi!“ Un copil de astăzi, la aceeaşi întrebare, ar putea să răspundă: „Am văzut cancer!“

Organizarea în sine a expoziţiei este impecabilă, începînd cu ambientul, acea lumină roşiatică ce m-a dus imediat cu gîndul la subsolurile organice din interiorul nostru, cu explicaţiile clare, pe înţelesul tuturor, de pe planşe, şi sfîrşind cu tinerii viitori medici, amabili şi bine documentaţi, cărora elevele de liceu le aruncă lungi ocheade pe deasupra femurului sau în proximitatea inimii. Pentru ei, expoziţia „e super“, aşa cum mi-au mărturisit, „n-avem aşa ceva la şcoală“. De ce sînt interesaţi vizitatorii care apelează la ei? În general, întreabă cum au fost realizate exponatele şi de unde provin cadavrele şi, în mod particular, „suferă de cîte o boală, o afecţiune, şi ne roagă să le arătăm pe organul respectiv cum stă treaba“. Aşadar, nu sînt singura condamnată la o abordare emoţională.

La sistemul osos, m-am simţit ca într-un muzeu de arheologie – craniile şi ciolanele cu un aspect „profesional“, impersonal, care par să fi aparţinut unor morţi de demult, mi-au dat un sentiment neutru; la sistemul cardio-vascular mi-a bătut, e adevărat, inima mai tare; reţeaua neuronală mi-a dat fiori; în faţa creierului în plin accident vascular cerebral am simţit cum toate gîndurile mi se blochează, am respirat adînc pe culoarele de trecere, unde erau exponate din expoziţia permenentă a muzeului, scheletul de cerb gigantic şi craniul de rinocer fosil m-au liniştit. Cadavrele „întregi“ nu mi-au dat nici o emoţie estetică, n-am înţeles de ce trebuiau surprinse în poziţii sportive, doar că „aşa a vrut artistul“, o manieră comercială de a transmite o metaforă a vieţii. Mi-au amintit de cărţile horror viscerale ale lui Serge Brussolo. Mi-au plăcut, însă, la nebunie, fetuşii – acele delicate fiinţe siderale, aproape translucide, care au ales să locuiască pentru o vreme, în interiorul nostru. Poate că, dacă fetiţele de 13-14 ani care au venit la expoziţie „cu clasa“ au observat că embrionul de opt săptămîni capătă deja o formă umană, de o fragilitate care te umple de duioşie, asta le va pune pe gînduri mai tîrziu, în cazul în care vor trebui să ia o decizie cu privire la un posibil avort.

Una peste alta, expoziţia m-a impresionat în moduri diferite, iar rolul ei educaţional este cît se poate de cert. Însă nu mi-a alungat acea teamă inexplicabilă faţă de corpul meu, amestecată cu un soi de respect. Ba dimpotrivă.